MIHAI POTÂRNICHE: 75 de ani de la naștere

 

OMAGIERI

MIHAI POTÂRNICHE: 75 de ani de la naștere

 

ARTISTUL care înveșnicește clipa și care niciodată n-a plecat de – ACASĂ…

La toți Binecuvântați și Împliniți Ani, Maestre!
 

MIHAI POTÂRNICHE

Artist fotograf, publicist. S-a născut la 4 ianuarie 1951, la Pohărniceni, Orhei. În 1970 a absolvit Colegiul de Viticultură și Vinificaţie din Chișinău. În domeniul artei fotografice este autodidact. A debutat în calitate de fotoreporter la ziarul raional „Munca pașnică” din Strășeni. Și-a continuat activitatea în calitate de fotoreporter la numeroase publicaţii din URSS, Ucraina și Republica Moldova: cotidianul „Moldova socialistă”, revistele „Femeia Moldovei” și „Moldova” (1977-1997), săptămânalul „Literatura și arta”; la agenţiile de știri ATEM și TASS, Chișinău. Din anul 1997 și până în 2004 și din 2010 până în prezent este director al Departamentului Fotomoldpres TV al Agenţiei Informaţionale de Stat „Moldpres”, secretar general de redacţie al revistei „Moldova”. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Moldova, al Uniunii Jurnaliștilor din Republica Moldova și al Uniunii Artiștilor Fotografi din Republica Moldova; Maestru în Artă al Republicii Moldova (1993); laureat al Confederaţiei Jurnaliștilor din CSI. A fost distins cu Premiul Ministerului Culturii (2013); Premiul „Ştefan Ciobanu” în domeniul conservării patrimoniului cultural şi al muzeografiei pentru albumul „Republica Moldova. Patrimonial”, Ordinul de Onoare pentru întreaga activitate în domeniul artei fotografice; Premiul Naţional al Republicii Moldova pentru întreaga activitate în domeniul artei fotografice (2015). Premiul Ministerului Educaţiei, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova „Gheorghe Cincilei” (2019).

A editat peste 50 de albume și cărţi: „Acasă. Amintiri”; „Acasă. Portretele pământului”; „Ion și Doina. Doina și Ion”; „Chișinău-orașul vechi și nou”; „Buiucani”; „Republica Moldova. Panoramic”; „Teatrul Naţional de Operă și Balet-50 ani”; „Trandafir de la Moldova”; Andrei Vartic. „Snegur”;  Aurelian Dănilă  „Maria Cebotari în amintiri, cronici și imagini”; Aurelian Dănilă. „În dialog cu dirijorul Alexandru Samoilă”; Aurelian Dănilă „Lilia Amarfii – regina operetei”; „Antologia fotografiei basarabene”, etc. De-a lungul carierei sale maestrul a vernisat peste 50 de expoziţii personale în ţară și peste hotare: la Chișinău, Paris, Strasbourg, Nyiregyhaza (Ungaria), Varșovia, București, Iași, Oradea, Kiev, Odesa, în care a prezentat foto-portrete cu creatori de valoare naţională în domeniile teatrului, muzicii, artei plastice și literaturii, precum și locuri pitorești, evenimente de amploare, care au schimbat cursul istoriei Republicii Moldova.

Oamenii din diferite spaţii geografice au descoperit Moldova și prin intermediul fotografiilor lui Mihai Potârniche.

 

CONFESIUNI

„Noi, cu toţii, venim în lumea asta de „Acasă”. Casa părintească a fost și va rămâne mereu acel suport, acel alean și acel izvor nesecat de la care am deprins și am însușit toate rosturle vieţii. Tema casei părintești, a baștinei, pentru mine înseamnă un univers intim, spiritual-psihologic, în care se concentrează și se adună întreg destinul omului și al pământului nostru strămoșesc…

Pentru un artist fotograf este important să iasă din cotidian, fiindcă până la banalitate nu-i decât un pas. El trebuie să observe ceea ce nu observă alţii. Fotografia este oglinda celui care o realizează…

Fotografia este modul meu de viaţă. Prin intermediul ei trăiesc şi gândesc…

Am început să însuşesc o nouă profesie – cea de regizor de carte. Fac concepţia cărţii, găsesc o armonie dintre text şi fotografie, astfel încât cartea-album să fie ca un film. Aşa am realizat circa 50 de albume.

Fotografia fără metaforă nu este o lucrare artistică”

(Mihai Potârniche)

 

APRECIERI:

 „Domnul Potârniche nu cosmetizează natura, nu cosmetizează oamenii, îi înfăţișează așa cum sunt. Dar știe cum să aleagă locurile și împrejurările cele mai elocvente, care vorbesc despre un neam și despre istoria lui prezentă. De aceea sunt copleșit. Oamenii sunt surprinși în scene de mare naturaleţe. Nu pozează, se simt într-o lume, care este a lor și-n care uneori zâmbesc, de multe ori au figură abătută, alteori le simţim lacrima. Dar peste tot stă simbolic această fotografie metaforică: un copac uscat din care dă un lăstar nou și puternic. Mie mi se pare că asta este semnul sub care stă întreaga artă a domnului Potârniche și întregul înţeles al sufletului basarabean. Niciodată copacul nu se usucă de tot, ci dă întotdeauna lăstare noi”.

(Dan Grigorescu, academician, critic de artă (București)

 

„De ochiul lui Mihai Potârniche nu te poţi ascunde, el înlătură masca și coboară în adâncul sufletului pentru a scoate la suprafaţă caractere, stări sufletești, înălţarea și coborârea omului, arderea lui pentru ceea ce numim viaţă…

Banalul cuvânt fotografie cred că nici nu se potriveşte în cazul de faţă, pentru că e vorba de o adevărată artă. Eu aş numi-o fotografie – nuvelă, o nuvelă de o singură pagină!”

(Spiridon Vangheli, scriitor al poporului)

 

„Să fie Mihai Potârniche fotograf? Mă îndoiesc. El e mai degrabă artist plastic (…). Poet (orice fotografie de a sa e un poem). Eseist (fiecare imagine este o metaforă). Compozitor (sunete încremenite par bisericile care plutesc cu turlele răsărind în ceață, ca desprinse de pământ). Istoric (toate monumentele mai importante ale istoriei noastre din ultimii 20-25 de ani au fost surprinse de el, lucrările sale fiind cele mai adecvate file de istorie). Pictor de icoane (cei doi bătrâni emblematici așteptând la geam, chipuri de țărănci și țărani basarabeni încununate cu aure ș.a.). Călător (o dovadă ar fi fotografiile realizate la Butuceni și Suceava, la Soroca și Putna, la Cetatea Albă și Iași). Filozof (fotografia este modul său de viață, afirmă autorul „prin intermediul ei trăiesc și gândesc”). Regizor (impresionează faptul cum știe să facă să-i pozeze munți și arbori, dealuri și păduri). Enciclopedist (teme diverse, toate împreună alcătuind o carte de vizită a acestui pământ și a acestui neam).”

(Nicolae Dabija, poet)

 

„Poet înnăscut, Mihai Potârniche nu a îmblânzit cuvinte, fiind captivat de imagine, de chipuri, de privelişte, de natură… Cine a văzut albumul ACASĂ, dispărut fulgerător din librării, a rămas copleşit de profunzimea semnificaţiilor aşternute pe celuloid, a descoperit chipul autentic al Moldovei, a zărit acea parte nevăzută a esenţelor atât de drastic forfecate de cenzură. ACASĂ nu are nimic comun cu fotografia de duzină, fiecare imagine fiind o pânză pictată cu inima ani îndelungaţi, fiecare chip developând un univers tainic de credinţă pe care, de fapt, se sprijină această suferindă parte de pământ. Codru şi izvor, Nistru şi Prut, limbă şi datină, doină şi colind, Carpaţii şi Marea, Bucovina şi Dunărea, codrii Orheiului şi casa părintească – o ţară în mişcare, imagini prin care se scurge veşnicia noastră la această ultimă frontieră a latinităţii”.

(Alecu Reniță, jurnalist)

 

„Iconarul acesta, care este Mihai Potârniche, povestește nuvelistic realitatea noastră, dar aceste micronuvele surprinse în fiecare din operele-portrete, peisaje, imagini cu subiect, majoritatea din ele constituind veritabile opere de artă realizate prin instantaneul fotografic deja se constituie întro epopee, într-o remarcabilă epopee a spaţiului, a timpului nostru și a oamenilor care s-au perindat în acest spaţiu-timp, iată că depășind deja un prag milenar! Mulţi ani înainte, dragă Mihai Potârniche, și să fii cronicarul mileniului trei relatând ce se va mai întâmpla cu destinul nostru în timp.”

(Ion Hadârcă, poet)

 

Un studiu de Ludmila COTOMAN

ANUL MIHAI EMINESCU

Eminescu în arta plastică

Expoziție de recapitulare

De la Eminescu, pornire…

Pe măsură ce timpul trece, proiecția spre eternitate a fasciculului de lumină care este geniul eminescian se amplifică, ia proporții. Steaua care a răsărit și n-a mai apus acum un secol și mai bine va străluci încă mii și mii de ani peste iubirea și viața, peste aspirația spre înalt și lupta spre mai bine ale multora dintre generațiile mileniilor viitoare.

Pe măsură ce timpul trece, fiecare vers eminescian se transformă în cântec și crez, fiecare hârtie atinsă de pana sa măiastră devine o nestemată, fiecare lucru mângâiat de privirea sa capătă aură de legendă. De o sută și mai bine de ani încoace, de la izvoarele lui Eminescu se adapă filosofi și esteți, istorici și critici literari, poeți și compozitori, pictori și sculptori.

Eminescu, în viziunea artiștilor plastici, trebuie să rămână un tot întreg. Dincolo de imaginea fizică, creată uneori, poate, aprioric despre Eminescu, se întrevede imaginea spiritului eminescian, în care ne reflectăm ca într-o oglindă a realităților sociale. Astfel, Eminescu devine mai actual decât oricând, mai necesar decât oriunde. De aceea, poate, fiecare om de artă trebuie să-și aibă un Eminescu al său. Aici, criteriile de apreciere pot fi dintre cele mai diferite, mai mult decât atât – contradictorii.

Nichita Stănescu mărturisea:

„Pe Eminescu noi poate de aceea îl simțim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastră: noi, fiecare dintre noi, nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfățișare, în câte feluri sunt ca înfățișare cei care înțeleg opera, cei care-i adaugă monada cu propria lor monadă. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat de existență, cel testamentar – nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugerează aproape nimic. Dovada este că nici unul dintre pictorii noștri vestiți, nici unul dintre înzestrații noștri sculptori nu și l-au putut imagina convingător ca ființă.

El nu putea fi nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab, nici brunet, nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă.

Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei în metru antic.”

Și, în acest context, este absolut normal ca marea majoritate a artiștilor plastici să fi ales o altă cale, să fi găsit o altă cheie decât simpla iconografie pentru a reda chipul Marelui Poet. Este absolut firească pornirea lor de la vers, pornire care te poartă prin întreaga operă eminesciană.

Inevitabil, chipul Poetului se plasează undeva între restituire și emblemă hieratică, între simbol și om. A da chip Ideii, Poeziei și Cuvântului înseamnă a depăși imediat perisabilul și fizionomia prea omenește marcată de viață, căutând imaginea Geniului.

Chipul poetului nepereche a fost trecut pe pânză, imortalizat în bronz, sculptat în piatră, cioplit în lemn, țesut în fire de lână și altele de aur și argint de către cei mai iluștri maeștri ai artei plastice universale. Cea mai sugestivă și, poate, cea mai integră imagine a poetului rămâne Arborele Eminescu, linogravură policromă realizată în anul 1966 de către artistul plastic Aurel David.

Vor mai încerca și alții să contureze chipul Marelui Poet. Dar vor încerca, neapărat. Pentru că la Eminescu se vine și se va veni atâta timp cât va mai fi simțire omenească, reverie și cuvânt pentru „omul deplin al culturii românești”, după cum îl definește Constantin Noica.

„Ajungem la Eminescu fiecare în felul său, dar, apropiindu-ne de el, inimile noastre se adaptează aceluiași ritm. Eminescu este expresia sensibilității și a aspirațiilor întregului popor.”

(Gheorghe Vrabie, artist plastic)

Un studiu de Ludmila Cotoman

 EVOCĂRI

REMEMBER ANDREI SÂRBU

(6 decembrie 1950 - 14 aprilie 2000)

„Sunt ani la mijloc”:

75 de ani de la naștere,

25 de ani de la moartea ARTISTULUI...

Atăt de mult al CULORII...

    Fiecare dintre noi are sentimente poetice, şi în aprecierea unei opere de artă pornim de la sentimentul nostru poetic faţă de obiectul sau ideea care l-a generat şi prin analogie, apreciem sau nu emoţia artistică pe care ne-o transmite sau ne-o incită opera de artă. Ce alt sentiment ar fi mai poetic decât baladă „Miorița”…

    Deloc întâmplătoare această analogie… Or, apariția Grupului ZECE vine să completeze acest sentiment poetic…

    Era la începutul anului 1992. Anume atunci zece pictori, aidoma celor zece „meșteri mari”, din nemuritoarea baladă au pornit la Drumul mare… Metaforic vorbind, fiecare dintre ei era un Manole. Toţi veneau din şcoli diferite, formaţii diferite. Încercarea de a uni nişte gânduri, anumite aspiraţii comune, nevoia de comunicare i-a apropiat şi i-a provocat la organizarea primei expoziţii de grup în Sala de Expoziții a Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova […]. 

    ... Andrei Sârbu, un artist inconfundabil, un nonconformist și un inovator pentru pictura din Republica Moldova. Colorist extrem de rafinat, pictor al secolului al XX-lea, Andrei Sârbu este acea personalitate din peisajul cultural basarabean care asigură o legătură temeinică între arta maeştrilor mai vârstnici ai generaţiei interbelice şi experienţele artiştilor contemporani.

    El debutase în 1968 la o expoziție oficială, cu o natură statică configurată clar diferit de cvasitotalitatea celorlalte exponate, care erau etalate cu valențe comune […]. Andrei Sârbu a rămas perseverent la capitolul obiectivare a mesajului. Chiar de la debut a probat constanța devotamentului, a avut spirit creator și încredere față de principiile și posibilitățile artelor plastice ale civilizației contemporane occidentale; în racursiu civic, exprimând atitudini critice față de modul autohton de păstrare și valorificare a patrimoniului cultural național.

    Andrei Sârbu a creat în lucrările sale niște stări, niște lumi pline de splendoare, de vise, de mister, care pot fi numite simfonii picturale. Și toate sunt inundate de o lumină fantastică. În orice tablou al lui găsim o explozie de lumină, nemaivorbind de acel soare orbitor care poate să lumineze dintr-o singură gutuie... Andrei a deschis în artă o ușă pe care până la el nimeni altul n-a îndrăznit s-o deschidă: el ne-a dovedit aievea că arta abstractă e frumoasă, de calitate și de mare importanță pentru evoluția artei în general.

    Andrei Sârbu trăia doar ca să picteze. Asta a fost predestinarea lui, de care era foarte conștient și cred că anume în virtutea faptului dat se încadra extrem de organic în acest mod de viață. Acasă/casa lui era acolo unde putea să picteze oricând ar fi vrut, adică la orice oră de zi și de noapte, de aceea, atelierul însemna pentru dânsul mult mai mult decât pentru alți artiști. Atelierul de creaţie era pentru Andrei un adevărat spaţiu al devenirii!.. Totodată, și pentru alți artiști atelierul lui Andrei Sârbu era altceva decât cel al altor pictori. Andrei Sârbu, pe lângă talentul dăruit de Dumnezeu în pictură, avea și darul de a-i atrage ca un magnet pe cei îndrăgostiți de frumos, pe cei cu suflete frumoase, fiind și foarte cultivat în domeniu… … De fapt, Andrei era ca un fel de apostol al școlii maestrului Grecu și se poate spune că își făcea apostolatul printre artiștii plastici, de altfel, extraordinar de interesant.

    Andrei Sârbu a plecat, subit, în lumea celor drepți. El a trecut, tot atât de dureros de modest și de simplu. De aceea îl vom regăsi mereu în pictura lui, în ceea ce a lăsat, ca om și ca artist, posterității.

    Pentru tot cât înseamnă și pentru tot cât a putut însemna, –  dar mai ales, pentru tot cât ar fi putut însemna ANDREI  SÂRBU   –   vorbește PICTURA SA.

    Andrei Sârbu a cuprins în lucrările sale cele patru anotimpuri, odată cu Viața… Este o ambianță copleșitoare în care trec peste artist, dar mai ales peste artist, anotimpurile: de la iarna rece, plumburie cu albul ei imaculat la o primăvară diafană cu poiana galbenă a păpădiilor, la parfumul florilor de tei și la verdele aproape negru al verii, furat pădurilor din jur… și până la o toamnă cu aroma izbitoare de gutuie, o toamnă galbenă-aurie ca și lumina din gutuie, o toamnă cu ceață, învăluită cu dor și nostalgie… cu tot „amurgul violet”…

    Tulburătoare mi se pare această relaţie secretă stabilită între Pictura lui Andrei Sârbu şi Poezia lui George Bacovia: căci arta amândurora iradiază aceeaşi concentrare gravă, aceeaşi ardere lăuntrică şi poate acelaşi tip de melancolie...

Culoare şi Plumb...

Plumb şi Culoare...

Atât de mult al CULORII…  

Un studiu de Ludmila COTOMAN

SERGIU CUCIUC, artist plastic, laureat al Premiului Național, Cavaler al „Ordinului Republicii” – 85 de ani de la naștere

SERGIU CUCIUC,

artist plastic, laureat al Premiului Național, Cavaler al „Ordinului Republicii” –
85 de ani de la naștere

REMEMBER  SERGIU CUCIUC

(14 noiembrie 1940 – 11 decembrie 2022)

DESTĂINUIRILE CROMATICE ALE LUI SERGIU CUCIUC

    Sergiu Cuciuc  s-a născut pe 14 noiembrie 1940 în satul Doibani, raionul Dubăsari. În perioada 1956-1961 a studiat la Colegiul de Arte Plastice  „Alexandru Plămădeală”, apoi în perioada 1962-1969 a urmat Facultatea Critică de artă, din cadrul Institutului Academic de Stat de Pictură, Sculptură și Arhitectură ”I.E. Repin” din Sankt-Petersburg. Debutează în activitatea de creație în 1962, iar din 1965 devine membru al UAP din Moldova. Între anii 1961-1973 activează în calitate de muzeograf, devenind mai apoi director al Muzeului Republican de Arte Plastice (1979-1983) și președinte al Comitetului de Conducere al Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova (1987-1992), fiind între anii 1995-1999 și 2001-2002 șef al Direcției Principale Patrimoniu Cultural, Arte Plastice a Ministerului Culturii al Republicii Moldova, în 2002-2003 devenind viceministru al aceluiași minister.

    În perioada 1992-1995 Sergiu Cuciuc cumulează activitatea de creație cu cea de cercetător științific la Institutul Studiul Artelor al Academiei de Științe a Republicii Moldova, unde a elaborat monografia „Pictura contemporană din Moldova”, iar, anterior, în 1975, în colaborare cu Matus Livșiț, editează monografia-album „Gleb Sainciuc”. În 1991, în calitate de președinte al UAP, împreună cu ministrul Culturii şi cultelor Ion Ungureanu, cu primarul general al municipiului Chișinău Nicolae Costin susțin inițiativa artistului plastic Ilie Boca din Bacău şi a lui Andrei Pleșu, ministrul Culturii din România, de a se organiza în comun Expoziția-concurs de artă contemporană „Saloanele Moldovei.”

    Sergiu Cuciuc a organizat, de-a lungul timpului, o serie de expoziții relevante de artă contemporană în țară şi străinătate: România, Rusia, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Franța, Danemarca, Germania, Mongolia, Japonia, Ucraina, Belarus, Lituania, Kazahstan. A elaborat o serie de lucrări „Maramureș”, „Locuri natale”, „Butuceni” etc.

CONFESIUNI

    „Un pictor poate să fie surd, poate să fie mut, poate  să fie și mut și surd totodată, numai nu cumva și choir, și cu  sufletul sterp, –  bineînțeles, nu la propriu, ci la figurat – , pentru că asta e menirea noastră:  de a vedea lumea în linii, forme și culori cu ochiul, dar și mai mult – cu sufletul…”

   

 „Nu știu în ce măsură am izbutit să mă afirm în arta plastică, însă pot spune cu certitudine că anume natura meleagului nostru m-a format şi m-a modelat, ca pictor în special, şi ca om de artă în general. Contactul direct cu adevăratele opere de artă au contribuit la îmbogățirea mea sufletească. Creația, în accepția mea, este un proces continuu de selectare a imaginilor plastice care se suprapun în conștiință. Mi-e greu să constat cine m-a format mai mult – școala sau viața.”

(Sergiu Cuciuc)

APRECIERI

    „Creația plasticianului Sergiu Cuciuc întregește în sine multiple valențe prin care conceptul ideatic și problematica limbajului  plastic își găsesc  armonioase  împliniri…

Originile  acestor conotații au la bază concepte cristalizate în urma meditațiilor și generalizărilor  personale asupra vieții și cotidianului realizate artistic în tablourile tematice, frumuseții naturii înconjurătoare, în cazul elaborărilor efectuate în genul peisajului urban sau rural, ultimului acordândui-se prioritate.”

(Constantin Spânu, conf. univ., dr. în Studiul Artelor )

    „Sergiu Cuciuc este un artist care gândește, care a mers mereu în pas cu estetica vremii, a fost foarte puternic ancorat în acest pământ, s-a apropiat mereu de oameni și de nevoile, obiceiurile lor…  
Generaţia noastră este ataşată de acest artist nu doar prin găzduirea acelor valori caracteristice, dar şi ca om care ne inspiră nădejde. Un artist ca Sergiu Cuciuc care ne dovedeşte de la început cu lucrările sale un bun potenţial promiţător. Artistul care ştie să-şi tensioneze trăirile interioare ca să ajungă la exprimări artistice de înaltă calitate”

(Tudor Zbârnea, artist plastic, director al Muzeului Național de Artă al Moldovei)

Un studiu de Ludmila COTOMAN

VALENTINA BRÂNCOVEANU - DOAMNĂ A CULORILOR, PICTORIȚĂ A FLORILOR…

VALENTINA BRÂNCOVEANU

DOAMNĂ  A CULORILOR, PICTORIȚĂ A FLORILOR…

Astăzi își sărbătorește  ziua de naștere  pictorița VALENTINA BRÂNCOVEANU

La toți Binecuvântați și Împliniți Ani, Distinsă DOAMNĂ  a CULORILOR, PICTORIȚĂ a FLORILOR – VALENTINA BRÂNCOVEANU!

La Munți de Împliniri Creative!

Pictorița Valentina Brâncoveanu s-a născut pe data de 24 octombrie 1950, în suburbia Sculeni-Rohatca, mun. Chişinău. 

Şi-a trăit copilăria printre casele mici, aruncate „ca un pumn de jucării” pe vechile stradele ale Chişinăului. De acolo, de unde a copilărit, vine dragostea pictoriţei faţă de oraşul vechi, pe care se străduie să-l păstreze în pânzele sale, iar de la tatăl său, care era un admirator al naturii, a moştenit dragostea faţă de frumuseţea plaiului.

A studiat la Şcoala medie nr. 22 (azi Liceul „Natalia Dadiani”), în paralel a urmat Şcoala de Arte pentru Copii „A. Şciusev”. Urmează studiile la Şcoala Republicană de Arte Plastice „I. Repin” din Chişinău, în clasa profesorului Vasile Toma. Între 1972-1976, lucrează învățătoare de artă plastică la Școala medie nr. 29 din capitală, după care se consacră picturii, fiind liber profesionistă.  

CONFESIUNI

„Mă dărui picturii ca să destăinui natura...”

„Anume cântecul păsărilor mă trezește în fiecare primăvară. Chiar dacă omul face multe împotriva naturii, păsările îmi amintesc de normalitate, de cursul firesc al vieții. Precum vă spuneam, eu mă alimentez din energia și frumusețile naturii. Îmi sunt vital necesare parcurile, pădurile, peisajul rural, peisajul urban, cel vechi și cel foarte modern. Sunt un adept constant al plein-air-ului.”

(Valentina Brâncoveanu)

„Încă din copilărie am înțeles că cea mai importantă pentru mine e libertatea…

Am crescut de mica între flori. Natura nu este decât în  mod filozofic veșnicia : e mai degrabă un sprijin al ochiului artistic… Mă fascinează culorile și luminile nopții,  culorile și luminile întunericului, culorile și luminile umbrei…”

(Valentina Brâncoveanu)

APRECIERI

„Întreaga creație a pictoriței Valentina Brâncoveanu relevă avântul nestânjenit și speranța unei contopiri miraculoase a creatorului cu universul fascinant al luminii și culorii”.

(Constantin Spânu)

„Valentina Brâncoveanu pictează „cronici” zidite în pereții orașului Chișinău, banale la prima vedere, ce scăpau ochiului obișnuit, dar care rămân și vor rămâne drept documente vizuale ale unui timp demolat și trecut.”

 (Gheorghe Vodă)

„Valentina Brâncoveanu are un simţ excepţional al culorii. Pentru ea interacţiunea între lumină şi culoare este o întreagă aventură. Le simte nuanţele, caută şi găseşte noi şi neaşteptate interferenţe... ”

 (Leo Bordeianu)

„Valentina Brâncoveanu practică o pictură de mare accesibilitate. (...) Tonalități cromatice, expresioniste din peisajele de câmpie, nuanța romantică a peisajului de pădure, tonuri intens calde de griuri, degradate și avansate, oranjuri, roșuri, brunuri coapte, violeturi în naturi statice, foarte zgârcite figural și foarte bogate pictural, vădesc un colorist sensibil”.

(Galina Darie)

„Florile rânduite și combinate cu dibăcie, gust rafinat și pricepere profesionistă, așezate pe pânzele pictoriței sunt parcă vii, îmbată cu miresmele lor, justifică un crez fără echivoc în divinitatea naturii”.

(Nihai Bendas)

„ Florile acestea brâncovenești sunt foarte brâncovenești: de la vatră,  de la pragul  casei, de la marginea drumului! Florile acestea sunt mărturia unei pasiuni ce a devenit chiar viață, chiar destin. Prin fiece nerv al lor! Florile Valentinei Brâncoveanu sunt niște recuperări de la efemeritatea clipei!”

(Elena Tamazlâcaru)

Un studiu de Ludmila COTOMAN

Vasile Moșanu - reprezentant al școlii estoniene de pictură.

Vasile Moșanu

reprezentant al școlii estoniene de pictură.

Lucrări în colecții publice:

Muzeul Național de Arte Plastice, Biblioteca Națională a Republicii Moldova.

Lucrări în colecții particulare:

Canada, Estonia, Franța, Germania, Israel, Letonia, Mexico, Moldova, România,
Federația Rusă, Spania, SUA.

https://www.vasilemosanu.com/

REMEMBER ION MADAN,

Bibliolog și bibliograf, profesor, doctor în istorie

(31 mai 1935–4 februarie 2008)

De n-ar fi apus în STEA, ar fi împlinit 90 de ani…
Atât de mult al CĂRȚII …

Ion Madan provine dintr-o familie de intelectuali, iar dragostea pentru carte, se pare, o moștenise, pe linie paternă, tatăl său fiind rudă cu Gheorghe Madan, cunoscut scriitor și folclorist. Pe semne, comuna Trușeni, este străbuna vatră care dă naștere talentelor, de unde și domnul Ion Madan își trage obârșia. 

Despre Ion Madan pedagogul…

Ne amintim, peste ani, cum venea EL la ore. Înalt, frumos, cu nelipsitul zâmbet, intra în auditoriu, năvalnic, asemeni unui vulcan. Chipul său radios emana bunătate, aducea cu EL lumina. De cum intra, imediat trecea la temă, or tema lui permanentă era CARTEA și istoria ei. De la EL am învățat cum poate fi citită, descifrată și descoperită o carte. Nu este îndeajuns doar o simplă lectură, mai e nevoie să pătrunzi în tainele ei. Drumul cărții, de la masa de scris unde se naște în muncă și chinuri până la cel ce-o caută, e plin de cotituri. Domnul profesor ne-a descris, cu lux de amănunte, acest drum, deloc ușor, al cărții. A știut, cel mai bine, să ne dezvăluie misterul cărții, să ne altoiască, ca nimeni altul, dragostea de carte. 

Dincolo de cunoștințele pe care încerca să le transmită într-un mod cu totul și cu totul diferit, avea o modalitate deosebită de a vorbi despre carte, de a o lăuda, de a o ține altfel în mâină. Îi urmăream, cu mare atenție, gesturile sale. O lua în palme cu multă grijă, ca pe un copil, o ținea ca pe o bijuterie ca nu cumva să-i strivească filele. Lecțiile LUI erau un adevărat spectacol, o adevărată revelație.

Sunetul demult anunța pauza, dar profesorul tot continua să ne povestească despre Măria sa Cartea, iar noi ascultam uluiți de cele spuse, și de felul cum erau spuse, pentru că domnul Ion Madan vorbea într-o română impecabilă. 

De la Ion MADAN am învățat cum să citim Măiastra Carte. 

Lumină Lină din Lumina Sufletului BLAJIN și deschis ca o CARTE...

P.S. În anul 2008 a fost instituit „Premiul Ion Madan” în domeniul biblioteconomiei și bibliografiei. 

De acest Premiu s-a învrednicit și Biblioteca Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice pentru cercetări fundamentale în domeniul bibliologiei şi bibliografiei,  pentru lexiconul biobibliografic „DRAMATURGI PE SCENELE TEATRELOR DIN REPUBLICA MOLDOVA”.

Autor: Ludmila COTOMAN, 

Biblioteca Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice

VASILE DOHOTARU - pictor, grafician, sculptor, Maestru în Artă

 

VASILE DOHOTARU, 

pictor, grafician, sculptor, Maestru în Artă

70 de ani de la naștere

Artistul formelor și feeriilor de culoare…

„SCULPTORUL ION GUȚU: UN ICAR AL BASARABIEI”...

 

IN MEMORIAM SCULPTORUL ION GUŢU

(12 Aprilie 1963 - 26 Martie 1999)

„SCULPTORUL ION GUȚU:  UN ICAR AL BASARABIEI”...

(Ion Găină)

Sunt oameni despre care nu poţi vorbi. Sunt oameni despre care nu poţi să nu vorbeşti…  

Sunt artişti, a căror operă  este  marcată de o singură  întâmplare,   de un singur loc,  de un singur nume,  uneori chiar de o singură poezie. Întreaga creaţie a artistului plastic Ion Guţu a fost marcată de poezia  Limba noastră a poetului  Alexei Mateevici.

... Începutul anilor '90. Renaşterea naţională era în plin avânt.  Din întâmplare, sau poate nu, în clipa în care a intrat pe uşă Ion Guţu (pe atunci  deţineam funcţia de şef al sectorului  Creaţie,   la Uniunea Artiştilor Plastici, care îşi avea sediu pe  strada Alexei Mateevici  nr. 103). Tocmai răsfoiam,  pagină cu pagină, cărţulia recent apărută: „Alexei Mateevici. Limba noastră ” ( Chişinău, Literatura artistică, 1989). O ediţie  inedită, prezentarea grafică aparţinând graficianului  Alexandru Macovei, şi apărută în veşmântul ei  firesc - grafia latină. Ion Guţu  venise cu  o veste bună – urma să sculpteze bustul poetului  Alexei Mateevici. Timid de felul său,  aproape blând cu toată lumea,  mi-a spus  cu glas abia şoptit:  „Nu ştiu cu ce să încep?..  „Cu începutul”, am zis, după care au urmat lecturi în glas tare.  Am recitit  împreună  poezia  Limba noastră, de ne-au prins zorii unei zile de toamnă bacoviană. Ne bucurau  în mod deosebit  literele, care ni se păreau atât de măreţe, atât de frumoase,  mult  mai caligrafice,  nişte semne grafice care pentru noi nu erau doar litere, ci nişte însemne cu mai multe  sensuri,  cu mai multe alte valenţe.

  

Apoi, a urmat o altă întâlnire, tot la sediul Uniunii Artiştilor Plastici. De astă data şi cu regizorul Alecu Deleu, care în acea perioadă lucra la documentarul „Binecuvântarea”.  Ion Guţu i-a mărturisit regizorului despre căutările sale. Anume aici şi anume atunci a apărut ideea de a-l surprinde cu camera de luat vederi pe sculptorul Ion Guţu în atelierul său de creaţie, modelând în lut chipul poetului Alexei Mateevici.  În paralel cu aceste imagini, regizorul filmează botezul unui prunc.

Au coincis căutările, s-au suprapus frământările şi în spaţiu şi în timp.

Anume din această  fericită  contopire a celor două interferenţe -   arta plastică şi cea cinematografică, -  a fost  plăzmuită  o veritabilă cronică a istoriei, un adevărat document al timpului – filmul documentar „Binecuvântarea.” 

Pe atunci,   poezia   Limba noastră  era doar imnul Limbii, nu şi al Ţării. Ion Guţu făcea primii paşi, căuta forme, selecta materia,  modela lutul  zile în şir până să  ajungă la chipul  poetului Alexei Mateevici.  Era totul numai căutare, numai zbucium, numai  poezie,  numai lacrimă...  Şi abia mai apoi am realizat că acea lacrimă avea să însemne purificare, - purificarea firească ce precede înălţarea... 

Era cu mult înainte de zbor. Pornise pe drumul lung al pribegiei. Nu l-am mai văzut de atunci niciodată.  Într-un târziu am aflat  ceva despre dânsul... Trebuie să fi fost mult prea târziu. Târziu în timp şi sus în spaţiu!  Îşi luase zborul...

  Iar atunci când zborul i-a fost frânt,  Ion Guţu  s-a transformat el însuşi într-un imn – Imnul căutărilor de sine...

Aşa l-am cunoscut pe Ion Guţu. Timid de felul său, cu  ochi trişti, dar visători, cu chip blând, marcat de imaginea  fizică a lui Hristos şi cu suflet de poet. Dealtfel, întreaga sa creaţie este o poezie afectuoasă, plină de visare, aşa cum aceste teme nu au mai avut parte niciunde în altă parte să fie reflectate în sculptura românească. El nu acceptă ideea unor despărţiri definitive între genuri şi nici pe aceea a separării fabulosului de real. Pentru el, fantasticul  poate fi la fel de real ca şi realul însuşi; o logică riguroasă a artelor plastice desface resorturile misterului şi le aşează  sub semnul suveran al lirismului.   Pentru că, în peisajul variat al sculpturii noastre actuale,  lemne şi metale (sau combinaţii ale lor)  atât de personale  sunt  doar cele ale lui Ion Guţu. Locul lui în arta contemporană,  e clar circumscris,  şi el înseamnă,  mai presus de orice, consecvenţă cu el însuşi, a unui artist care crede fără şovăire în valorile tradiţiei şi în poezia infinită a realităţii.

Cele mai multe lucrări sunt realizate în metal şi exprimă o irepresibilă nostalgie a  zborului. Tema înălţării şi plutirii în spaţiu este explicită, fiind materializată  plenar în compoziţia sculpturală  Legendă despre Icar, -  lucrarea  sa de sinteză, atât din punct de vedere  artistic, cât şi, mai ales, filozofic-conceptual  - ,  dovadă a cunoaşterii şi pătrunderii în esenţa substratului mitologic-folcloric al civilizaţiei popoarelor sud-est-europene. Ideea  zborului este  nemijlocit legată de fiinţele aerului,  pentru care desprinderea de forţele gravitaţionale este o condiţie de viaţă. Dar Ion Guţu  nu s-a oprit la găsirea unor echivalenţe pentru realitatea plutirii libere în spaţiu, trăită ca un ideal al purificării. Pentru el, este la fel de  importantă aspiraţia către înălţimi, chiar dacă această aspiraţie nu se va împlini niciodată.

Înălţare şi sacrificiu, desprindere de sine şi sfâşiere, iată ceea ce exprimă în esenţă această lucrare.   

Parcă,   pentru a spori şi mai mult dramatismul  creaţiei,  dar şi al vieţii  sale,  Ion Guţu  şi-a ales  drept  loc de înălţare o insulă  pe malul mării ,  - la Constanţa, departe de-acasă, acolo, unde serile sunt solitare cu cei însinguraţi în suflet şi destin,  totodată, reamintind că orice visător, orice zburător este un virtual Icar şi că năzuinţa spre lumină este mereu  pândită de prăbuşire.

Ion Guţu  este el însuşi un visător. Era prea legat de  Prezent, de Aici şi Acum.  Pentru că, în fond, tot ceea ce se întâmplă – chiar şi în gând – se întâmplă mereu în prezent. 

În piatră sau în lemn, în metal sau inox  însemnele sculpturale care poartă acest nume surprind din realitatea unei ruine nu materia prăbuşită, învinsă de timp, ci  martorul de rezistenţă, al cărui verticalitate reaminteşte de trecutele aspiraţii, de visele cândva turnate în  diverse materii şi  diferite forme. 

Ion Guţu a plecat spre culmile tăcerii,  înfiripându-şi aripile de vultur  solitar  din chiar seva Limbii noastre ( bustul  poetului Alexei Mateevici) şi din  Zborul lui Icar,  acel străvechi mit care îi caracterizează atât de  sugestiv sufletul zbuciumat (compoziţia  sculpturală  Legendă despre Icar).

Aşa a vrut destinul. Artistul nu a avut prea multe de ales. Şi nu i-a rămas   decât să fie victima propriei sale ARTE.  

 

PS.  Neiertat de tânăr a plecat...

 Şi-a luat ZBORUL la cei 36 de ani neîmpliniţi... lăsându-ne cele mai nebănuite valenţe de sculptor şi grafician...

În căutarea propriei identităţi... şi-a trăit în mod dramatic propriul mit, aidoma lui ICAR...

Iar aripile plăzmuite din tuburi (țevi) de inox, acolo, la Constanța, România, s-au dovedit a fi mult mai durabile, transformându-se în aripi din TIMP...

Târziu în Timp și Sus în Spațiu!

Eugen Sterpu
„Omul din fotoliu” (Omagiu sculptorului Ion Guțu), pastel/hârtie, 2000.

…  Când totul se scufundă  în amurg, iar din obscurul stelelor abia de se mai desluşeşte o rază de lumină, prin tuburile de inox, parcă se mai aud şi acum pescăruşi,  fredonând doina de jale  a fiului  ră-tă-ci-tor, - triste ecouri  din  dramatica  şi sfâşietoarea romanţă:

  „De ce m-aţi dus de lângă voi,

De ce m-aţi dus de-acasă?”...

(Octavian Goga)

Un studiu de LUDMILA  COTOMAN