GHEORGHE OPREA – 80 de ani de la naștere

 

🎨 GHEORGHE OPREA – 80 de ani de la naștere. 

GHEORGHE OPREA, artist plastic, Maestru în Artă 

GHEORGHE OPREA: Între „INFINITURI” și „FULGERE”… între tradiție și modernism ✨

„Pictura mea e o amintire din copilărie, învăluită în mister…”

(Gheorghe Oprea)

---

Biografie și formare artistică

Artistul plastic Gheorghe Oprea s-a născut la 13 martie 1946, în satul Târnova, raionul Edineț.

A studiat la Universitatea de Artă Populară din Moscova (1965–1968), la Colegiul de Arte Plastice „Al. Plămădeală” (1970–1974) și la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, Facultatea de Grafică și Pictură (1984–1989).

I-a avut în calitate de îndrumători pe Mihail Grecu, Vasile Toma, Olga Orlova, Stanislav Babiuc, Ada Zevin și Atanasie Oprea.

---

Activitate profesională

Din 1974 a activat în calitate de colaborator științific la Sala Centrală de Expoziții a Muzeului Național de Artă al Moldovei.

Din 1984 până în 2011 a fost șef al sectorului Expoziții în cadrul aceleiași instituții.

În această postură, Gheorghe Oprea a organizat mai multe expoziții ale pictorilor autohtoni în țară și peste hotare.

Din 1998 este inițiator și curator al concursului de artă contemporană „Dumnezeu, Omul și Natura”, la Uniunea Scriitorilor din Moldova.

---

Debut și creație artistică

A debutat în 1975 cu lucrarea „Natură statică” și cu compoziția „La fermă”, în cadrul expoziției naționale „Tinerețea țării” din Chișinău.

Ulterior pictează compoziții inspirate din mediul rural, de tradițiile covorului moldovenesc: „Floarea-soarelui” (1993), „Bunica Ileana” (1995), „Ungherul trecutului” (1999), „Pridvor” (2001), „Vatră” (2004), „Amurg” (2005), „În ploaie” (2013) ș.a.

---

Stiluri artistice 🎨

Opera lui Gheorghe Oprea este diversă după stiluri:

Abstracționism: „Ocean planetar” (1993), „Motiv primordial” (2001), „Ornament însuflețit” (2004), „Între cer și pământ” (2005), „Columna I” (2007), „Vatră cu lună” (2009), „Înspre stele” (2010), „Căi solare” (2013);

Postmodernism: „Greul Pământului” (1992), „Valea plopilor” (1993), „Zimbru” (1994), „Masa așteptării” (1998), „Casa de pe deal „Țesătorii” (2005), „Așteptări” (2007), „Vatră cu lună” (2009), „Păpădii în zbor” (2012);

Realism: „Noapte autumnală” (1993), „Gladiole” (2000), „Prisacă” (2007), „Flori albe” (2008), „Bujori reci” (2010) ș.a.

---

Portrete și contribuții culturale

A realizat mai multe portrete ale scriitorilor, compozitorilor, actorilor, oamenilor de cultură ai Moldovei.

Are o galerie permanentă la Biblioteca Națională a Republicii Moldova, unde sunt expuse cele 36 de lucrări, dintre care 20 sunt portrete ale scriitorilor moldoveni și 16 – compoziții.

---

Expoziții și activitate internațională 🌍

De-a lungul anilor, și-a expus lucrările în Belgia, Bulgaria, Federația Rusă, Germania, Olanda, România, Ungaria și alte țări.

După 1990, a participat cu lucrări în cadrul saloanelor de artă din București, Iași, Bacău, Budapesta, precum și în tabere de creație din Bulgaria, Austria, Italia, Federația Rusă ș.a.

---

Premii și distincții 🏆

Multe dintre lucrările sale se află în colecții publice și private din Republica Moldova, Austria, Bulgaria, Grecia, Israel, România, Spania, SUA, Ucraina și din alte țări.

Deține mai multe premii, printre care: Diplomă de Mențiune a Uniunii Artiștilor Plastici (1990); Diplomă de Mențiune a Înalt Preasfințitului Mitropolit Vladimir; laureat al Expoziției-concurs „Dumnezeu, Omul și Natura” (Chișinău, 1997); Premiul I al Ministerului Culturii al României pentru Expoziția-concurs de artă contemporană românească „Saloanele Moldovei” (ediția a X-a, 2000); Premiul „Corneliu Baba” și Medalia Sf. Luca de la Concursul Național de Artă „N. Tonița” (2006, Bârlad, România); Diplomă de Mențiune a Ministerului Culturii al Republicii Moldova (2007); Diplomă UAP România, Filiala Brăila (2012); Diplomă a Comitetului Național Olimpic al Republicii Moldova pentru participare la Concursul Republican „Arta și Sportul” (2012); Premiul Național GALEX pentru cel mai bun prieten filantrop al Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova (2013) ș.a.

Din 1989 Gheorghe Oprea este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova și din 2000 – membru al Asociației Internaționale a Artiștilor Plastici (UNESCO).

În 2001 i s-a conferit Titlul Onorific „Maestru în Artă”.

---

CONFESIUNI 🎭

„Pictura pentru mine înseamnă o poezie mută, iar arta, în ansamblul ei, este o bucurie dăruită oamenilor. Dar pentru a o dărui lor, trebuie s-o ai tu însuți. Adică bucuria de a crea nestingherit...”

„Culorile mele preferate sunt roșu, galben, negru și alb, cromatica caracteristică covorului moldovenesc. Prefer să îmbrac formele și motivele plastice în straie naționale. Și pentru că toți venim de la vatra satului, cuptorul, hornul de acasă îmi încălzesc și azi sufletul.”

„Eu aș vrea ca artele noastre, nu doar picturile, în toată dimensiunea lor artistică, să fie prezente în spațiul nostru, în orice casă, în orice familie, la orice nivel. Eu întotdeauna m-am inspirat de la expozițiile care acum apar fără mine. Mai demult le făceam eu și căutam să rup partea plastică din realismul socialist, să o fac mai modernistă, să vină spre pictura românească, spre cea europeană, impresionistă, franceză, pentru că mie nu mi se dădea voie atunci.”

(Gheorghe Oprea)

---

APRECIERI 🖋️

„Pictura lui Gheorghe Oprea constituie un capitol distinct în arta plastică contemporană din Republica Moldova, prin sinteza originală dintre figurativ și abstract, dintre decorativismul de sorginte tradițională și reflecția simbolico-filosofică asupra identității. Artistul practică o gamă amplă de genuri – portretul, peisajul, natura statică, compoziția figurativă și cea abstractă – reunite într-o concepție plastică unitară, consolidată gradual, de la formule realiste la soluții tot mai laconice și abstractizante.”
(Victoria Rocaciuc, doctor habilitat în arte)

„Gheorghe Oprea, fiind un discipol al maestrului Mihai Grecu, a reușit să reinterpreteze formele culturii populare într-o manieră proprie. Domnul Oprea are o rădăcină profundă în cultura noastră națională, în tradiție, merge pe o interpretare a formelor și tradițiilor culturii populare, dar merge mai departe, anulează spațiul tridimensional și creează acel element ludic al jocului pe suprafața pânzei.”
(Florina Breazu, președinta Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Moldova)

„Gheorghe Oprea este primul artist care a reușit să transforme spațiul decorativ al covorului într-un monumentalism universal.
A apărut o lumină din toată experiența lui de spații decorative...
Eu țin minte primele sale lucrări cu imitația covorului basarabean de acum 400 de ani. Și aici vedeți că a apărut un monumentalism care nu există la nimeni.”
(Vasile Dohotaru, artist plastic)

„Prin tablourile „Căminul”, „Plai natal”, tripticul „Sărut”, pictorul reanimează imaginea pâinii coapte în familie, prosopul brodat de mâinile mamei, cărărușii ce duc spre casa părintească. Autorul folosește preponderent gama coloristică roșie și neagră, care devine dominantă în lucrările lui. Nu este o combinare întâmplătoare, doar aceste culori fac parte din paleta covoarelor naționale moldovenești, adorate din copilărie…”
(Larisa Mihailo, critic de artă)

„Știa ce vrea: „să dea mișcare imaginii!”. Asta și-o dorea. Stăpânea cu temeritate mijloacele cele mai subtile ale artei plastice. Posibil, lucra în el harul, dar și abilitatea de a-l fi înțeles cu inima și cugetul pe învățătorul său Mihail Grecu, care i-a spus cum se obține lumina, „prin integritate”: „Poți picta fără alb, dar din lucrare să izvorască lumină”. Ce bine și cât de adânc i-a înțeles povața!”
(Claudia Partole, scriitoare)

„…Gheorghe Oprea clădește în culori și gândește în forme de culoare, urmând parcă preceptului heideggerian „a locui înseamnă a construi, iar acolo unde nu există construire, nu există nici gândire.”
Arhaicul cuptoraș este pentru el forma pe care se pivotează Universul, așa cum se întâmplă cu Coloana infinită a lui Brâncuși. Chiar am putea numi cuptorașele lui Oprea „Cuptoare ale Infinitului”. La el divinitatea se retrage (ascunde) într-o sobă ca într-un receptacol, ca într-un totem. În creația lui Oprea cuptorul este oglindă ontologică, axis mundi, centru în jurul căruia s-a construit și se mișcă Lumea, deci un cuptor cu funcție solară. Ceaunul atârnat deasupra focului e ca un leagăn al existenței. Soba devine ușor un cuptor, din care o româncă scoate vârtejuri din făină de grâu, asemănătoare vârtejurilor din simbolistica pelasgică, dar și vârtejurilor celeste ale lui Van Gogh…”
(Alexe Rău, bibliolog, poet, eseist, filosof, 2015)

---

REFERINȚE 📚

Din Colecția Bibliotecii Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice

Gheorghe Oprea: (album) / pref.: Victoria Rocaciuc; fot.: Iurie Foca. – Chișinău: Litera, 2016. – 96 p. – ISBN: 978-9975-74-885-8.

„Demersul pictural al lui Gheorghe Oprea se situează la intersecția dintre tradiție și modernitate, dintre memoria spațiului rural și sensibilitatea vizuală a epocii tehnologice. În lucrările recente, paleta se deschide spre griuri luminoase și alburi dominante (Corp terestru, 2009; Emergență, 2011), iar interiorul rustic capătă o expresie universalizată, apropiată de estetica interioarelor moderne.

Cea mai recentă etapă a creației artistului este marcată de configurarea a două direcții plastice distincte, ambele purtătoare de elemente abstracte și decorative. Fundamentate pe concepte cristalizate de-a lungul parcursului creator, aceste serii continuă, din punct de vedere morfologic, reflecțiile asupra interiorului rustic și asupra covorului tradițional, transfigurat în simbol al peisajului autohton.
În ansamblu, opera artistului poate fi interpretată ca o meditație vizuală asupra identității, în care casa, vatra și obiectele tradiționale devin semne ale continuității culturale. Prin sinteza dintre decorativ, simbolic și abstract, Gheorghe Oprea configurează un limbaj plastic personal, reprezentativ pentru evoluția artei moldovenești contemporane.”
(Victoria Rocaciuc, doctor habilitat în arte)

Galeria scriitorilor români. Gheorghe Oprea: Catalog / Biblioteca Națională a Republicii Moldova; ed.: Elena Pintilei; alcăt.: Raisa Mahu; pref.: Alexe Rău. – Chișinău: Biblioteca Națională a Republicii Moldova, 2017. – 84 p.: il., portr. – ISBN: 978-9975-4318-7-3.

„Portretele pictate de Gheorghe Oprea reprezintă latura analitică a decorativului adus până la abstract, care în anii 1990 se va afla în neo- sau postavangarda artei plastice moldovenești. Procedeul trasării sau întrepătrunderii liniilor contururilor, formelor și suprafețelor aplatizate, culorilor puțin pale, dar contrastante prin valori, susținute de alb și negru, din portretele oamenilor iluștri, întinderea lor peste fundal sau confundarea detaliilor din portret cu însuși fundalul tabloului creează o iluzie optică deosebită…
Gheorghe Oprea a reușit să imprime portretelor sale un dinamism absolut nou, al cadrului filmat și imediat oprit, apoi mărit până la exagerat, ca și cum în imagini electronice văzute cu ajutorul calculatorului, imitând sau și anunțând performanțele tehnice și celelalte posibilități ale timpului modern. În aceste tablouri aproape neobservat pot apărea elemente din covorul național, precum în Portretul poetului Ion Hadârcă, 1999, sau alte detalii specifice meleagului nostru. Efectul atins de artistul Gheorghe Oprea denotă precizia „calculată” a tuturor mijloacelor plastice utilizate de către dânsul. Așadar, descoperirile lui Gheorghe Oprea în crearea portretelor picturale i-au oferit prilejul reflectării imaginii specifice timpului contemporan marcat de realizările high-tech-ului în cadrul spațiului autohton.”
(Victoria Rocaciuc, doctor habilitat în arte)

Acest catalog este o imagine sublimată a Galeriei Scriitorilor din sala pe care noi o mai numim și sala lui Gheorghe Oprea. Două sunt motivele care ne justifică să o numim și astfel. Primul este acela că predominant aici este sistemul, stilul Oprea. Al doilea constă în generozitatea de care a dat dovadă pictorul când a creat pentru Biblioteca Națională această suită de portrete ale scriitorilor români...
Gestul maestrului este unul nobil. Dar și înnobilator în același timp, pentru că prin darul său el conferă instituției, spațiilor acestea o plusvaloare simbolică, spirituală, înălțătoare. Gândurile recunoscătoare ale bibliotecarilor, ochii vizitatorilor care vor capta întru ținere de minte și înnobilare spirituală aceste poemata sunt răsplata netrecătoare pentru această generozitate scumpă.
Iar catalogul e pentru a face ca toate acestea să nu se uite.”
(dr. Alexe Rău, director general al BNRM, 2013)

---

POST-SCRIPTUM 📝

Un Post-Scriptum absolut necesar…

În anul 2012, la 31 august, în cadrul Salonului Internațional de Carte, dedicat Aniversării a 180-a a fondării Bibliotecii Naționale, la inițiativa lui Alexe Rău, a fost inaugurată Galeria Scriitorilor, formată din donațiile plasticianului Gheorghe Oprea. Colecția reprezintă 36 de lucrări: portrete ale scriitorilor români de pe ambele maluri ale Prutului, stiluri de compoziție.

Autor ✨

Un studiu de Ludmila COTOMAN

🌸 Dragobetele. Tradiții și obiceiuri românești

 

🌸 Dragobetele – Tradiții și obiceiuri românești 🌸

Să vină Dragobetele! 💞

🌿În tradiţia populară românească, Dragobetele este Ziua îndrăgostiţilor. 💘

Prilej de bucurie şi bunăstare. Dragobetele este una din cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Numit şi Cap de Primăvară, Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, Dragobetele este sărbătoarea dragostei, având la origini obiceiuri şi datini străvechi ale poporului nostru. Se ţine pe data de 24 februarie, considerată data la care natura se trezeşte din somnul iernii. ❄️➡️🌷

Denumirea de Dragobete ar proveni de la cuvintele dacice TRAGO (ţap) şi PEDE (picioare). După creştinarea dacilor Dragobetele a devenit un simbol al dragostei curate, ataşamentul, cuplului durabil.

Dragobetele este un tânăr – mire împodobit cu o mantie de raze ţesută din străfulgerarea bucuriei divine. ✨DRAG – cuvânt dac, ce semnifică „chip frumos”, „chip de lumină”, plăcut spiritual. BETEL – cuvânt dac, ce semnifică „casa lui Dumnezeu”, „cel ce locuieşte în Dumnezeu”, „Omul lui Dumnezeu”. Dragobetele se traduce prin „Chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tânărul frumos, ales”. Semnificaţia expresiei „din Casă spre Acasă exprimă naşterea prin tradiţii, prin credinţă, spre definire – întoarcere Acasă prin, în Dumnezeu, la mântuire”. 🙏

Dragobetele era „peţitor şi protector al animalelor”, 🐑 „naş cosmic” al păsărilor de pădure 🕊️, căci toate găseau cu cale să se logodească la sfârşit de februarie – început de martie când îşi făcea şi el simţită prezenţa.

Dragobetele era personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, şi lui Cupidon, al romanilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor, tradiţie care s-a extins treptat în rândul locuitorilor din sudul şi nordul Dunării.

Conform legendelor, Dragobetele era fiul Babei Dochia, un bărbat frumos şi iubăreţ care oficia în cer nunta animalelor. Dragobetele este descris ca un tânăr voinic, frumos şi cumsecade, care inspiră fetelor şi femeilor încredere şi dragoste curată. În popor se credea că numele Dragobete înseamnă a iubi, a fi îndrăgostit şi a fi beat de dragoste. Dragobetele este zeul dragostei şi a bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet. 🏡❤️

De Dragobete se credea că se logodesc păsările cerului. Era şi perioada când toate animalele, sălbatice sau domestice, intră în perioada ritului de primăvară. 🌿Toată natura se pregăteşte să renască. 🌼Ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi şi se împerechează, iar oamenii trebuie să participe la această bucurie a naturii prin iubure. Sărbătoarea simbolică a logodirii păsărilor s-a extins, în mod firesc, deşi tot simbolic, şi la oameni. 

În această zi satele răsunau de veselie. 🎶 În popor se spunea că cine sărbătoreşte în această zi este ferit de boli, îndeosebi de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. 🌾 Pentru oamenii mai în vârstă, sărbătoarea Dragobetelui e ziua în care trebuie să aibă grijă de toate orătăniile din curte, precum şi de păsările cerului.

În această zi nu e voie să se sacrifice animalele, ca să nu strice rostul împerecherilor. Oamenii îşi fac curăţenie în case 🧹 fiind convinşi că, că începând cu primăvara aceea, Dragobetele le va aduce bogăţie şi prosperitate. Dacă în această zi ai norocul să auzi pupăza, vei fi harnic tot anul. Dacă ploua, primăvara va veni devreme şi va fi frumoasă. 🌷

„Băieţii şi fetele au deci credinţa nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum, zic ei, ca să fie îndrăgostiţi tot timpul anului. Iar dacă în această zi nu se va întâlni fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un băiat şi viceversa”, scria la 1898 distinsul folclorist şi etnograf român Simion Florea Marian în lucrarea „Sărbătorile la români, Studiu etnografic” (Bucureşti, 1994). 📖

Dacă timpul era frumos, dimineaţa, flăcăii şi fetele mari, îmbrăcaţi de sărbătoare, se adunau în cete şi plecau să caute prin păduri şi prin lunci primele flori de primăvară. Fetele culegeau flori, pe care le puneau la icoane şi le foloseau apoi, pe parcursul anului, la diverse farmece de dragoste. Flăcăii adunau vreascuri şi făceau un foc, unde era voie bună şi glumeau, fireşte, pe seama simpatiilor sau antipatiilor dintre băieţi şi fete. 

La prânz, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit în majoritatea localităţilor româneşti zburătorire, atrăgând astfel după sine câte un băiat, şi nu pe unul oarecare, ci pe acel care îi plăcea. Flăcăul ajungând-o îi fura, după obicei, o sărutare în văzul tuturor. De aici celebra zicală: „Dragobetele sărută fetele!”. Sărutul semnifica legământul lor de dragoste şi tinerii se socoteau logodiţi pentru un an de zile. Deseori, aceste logodne erau urmate de logodne adevărate. 💍

Părinţii, aflând despre logodnele din această zi, puteau fi mulţumiţi sau nemulţumiţi, însă declararea publică a iubirii tinerilor era respectată. Dacă era vreme urâtă, fetele se strângeau prin case pe la prietene şi rude, unde veneau şi flăcăii. 

Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti şi jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni. 🍽️

Sunt multe datine şi credinţe populare legate de această frumoasă sărbătoare. Se crede că de Dragobete păsările sedentare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările, care nu reuşeau să se împerecheze de Dragobete rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele din anul viitor. 

Gospodinele în această zi, hrănind păsările domestice, aveau grijă şi de păsările cerului, aruncând pentru ele pe acoperişurile caselor boabe de mei, orz, grâu ori secară. 🌾

De Dragobete nu se tăiau păsările domestice, nu se vânau şi  nu se blestemau cele sălbatice, aceste restricţii urmăreau să nu se tulbure împerecherile. Fetele mari şi nevestele tinere de cu seară aduceau în case rămăşiţe de zăpadă netopită până la Dragobete, numită în popor zăpada zânelor. Cu o parte din apa topită din această zăpadă ele se spălau în dimineaţa de Dragobete, pentru a fi frumoase, drăgostoase şi iubite tot anul, cealaltă parte era folosită pe parcursul întregului an pentru diferite descântece şi farmece de dragoste.

Fiecare avea grijă ca în această zi să nu fie singur, să fie alături de perechea dragă, de persoanele iubite. Femeile obişnuiau să atingă pe neobservate un bărbat necunoscut, pentru a fi drăgostoase tot anul.

În ziua de Dragobete nu se lucrează, fiind pericol de lovituri, de friguri, de defecte de vorbire (să nu ciripească sau să sâsâie ca păsările) ş.a. După o tradiţie întâlnită cu precădere în vestul Munteniei şi în Oltenia, Dragobetele este un duh al pădurii care, într-o anume zi a începutului de primăvară, ia chip de flăcău neasemuit de frumos şi hălăduieşte prin codrii, „după fetele şi femeile ce  profanează lucrând ziua-i consacrată”, pentru a le pedepsi. 

Renumitul folclorist român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele” (Bucureşti, 1909) scria: „Dragobetele e flăcău iubeţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi....”. De aici şi provine răspândita expresie adresată fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobetele prin pădure!”. 🌲Chiar dacă se credea că mai pedepsea pe cineva din când în când, pentru unele greşeli, oricum se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc tuturor îndrăgostiţilor şi tinerilor. 🍀

 În geometria ornamentală a portului naţional, Dragobetele, surprinde permanenţa creaţiei sufletului românesc, care sub fascinaţia muzicii populare, devine o entitate cosmică de armonie, de înţelepciune, de frumos. Portul naţional înnobilat de cântare, transcende sufletul într-o mireasmă îmbătătoare. Dincolo de alte forme ale tradiţiei, sărbătoarea Dragobetelui purcede cu îndrăzneală să evoce direct frumuseţe, prietenie, dragoste. 💕

Dragobetele se reflectă în tânărul surprins, în taina purpurie a purităţii (jertfă), în sfielnica chemare pentru o lume cu bucuriile şi durerile ei. El vibrează la aceste bucurii şi dureri pentru că în El este ceva care ne leagă şi ne unifică cu Neamul şi prin Neam cu Universul. Tânărul prevesteşte primăvara vieţii, arătând limpede puterea frumuseţii sale. Observându-l doar, auzi un glas care te cheamă, care te strigă din adâncul fiinţei tale, din străfundurile Naţiei ancestrale.

Tradiţia poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria esenţă. Dacă numele Domnului este sinonim Iubirii, iar numele fecioarei Maria se substituie Frumuseţii absolute, Dragobetele simbolizează Prietenia, ca model-mireasmă îmbătătoare a sufletului său. Vocaţia Românului-Dragobete este de a zidi prietenie, de a zidi frumuseţe, de a zidi iubire. Doina cântată de românul-Dragobete transformă sufletul într-o harpă a paradisului, în lumina binecuvântată de Mâna Creatorului. Tezaur al sufletului pelasgo-daco-român Dragobetele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale milenare. Nobil şi pur, Dragobetele îşi asumă destinul pornind de la iubire şi sfârşind în iubire.

De aici derivă aplicaţiile cuvântului DRAG (mândru) şi încântătorul şirag de mărgăritare (apelative) ale dragostei: Drag, Drăguţ, Dragoş, (Descălecătorul), Drăgălina, Drăguliţă, Dragomir, Dragomirna, Dragobete. Tradiţia este curajul care imprimă în culori şi în cânt raţiunea. De tradiţie suntem legaţi prin lumină şi prin lumină de restul lumii.

Dragobetele este mugurul nădejdii de astăzi 🌱 şi floarea (rodul) iubirii de mâine. 🌹

Dragobetele este sărbătoarea dragostei pentru românii de pretutindeni, reprezentând cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român.    

Ține-te de tradiții …

Iubește românește! ❤️

 

 

Un studiu de Ludmila COTOMAN

 

  

📖 Din Colecția Bibliotecii de Muzică, Teatru și Arte Plastice 📖 

 

Ghinoiu, Ion. Sărbători și obiceiuri românești / Ion Ghinoiu. – Bucureşti : Editura Elion, 2003. – 414 p. – ISBN : 973- 8362- 07- 5.  

 

„Ca cercetător al culturii populare mi-a plăcut să rătăcesc, să merg și pe alte cărări decât cele bătătorite de înaintași. Dacă în știință mergi pe calea bătătorită de alții, nu te rătăcești, dar descoperi ceea ce au descoperit aceștia înaintea ta. De aceea, și prin acest volum, „Sărbători și obiceiuri românești”, am dorit să găsesc ieșiri la luminiș. Preocuparea mea constantă a fost și rămâne de a scrie lucrări accesibile și pentru părinții mei, țărani  din Bărăgan, dar să împace, pe cât posibil, și exigențele specialiștilor: etnologi, sociologi, istorici, filosofi. În măsura în care aceste cărți vor contribui cu ceva la descifrarea miracolului dăinuirii multimilenare a românilor la Carpați și Dunărea de Jos, îmi voi aprecia utilitatea în lumea de aici, și împăcat, mă voi pregăti de plecare în lumea de dincolo.”

(Ion Ghinoiu, etnograf, folclorist)

MIHAI POTÂRNICHE: 75 de ani de la naștere

 

OMAGIERI

MIHAI POTÂRNICHE: 75 de ani de la naștere

 

ARTISTUL care înveșnicește clipa și care niciodată n-a plecat de – ACASĂ…

La toți Binecuvântați și Împliniți Ani, Maestre!
 

MIHAI POTÂRNICHE

Artist fotograf, publicist. S-a născut la 4 ianuarie 1951, la Pohărniceni, Orhei. În 1970 a absolvit Colegiul de Viticultură și Vinificaţie din Chișinău. În domeniul artei fotografice este autodidact. A debutat în calitate de fotoreporter la ziarul raional „Munca pașnică” din Strășeni. Și-a continuat activitatea în calitate de fotoreporter la numeroase publicaţii din URSS, Ucraina și Republica Moldova: cotidianul „Moldova socialistă”, revistele „Femeia Moldovei” și „Moldova” (1977-1997), săptămânalul „Literatura și arta”; la agenţiile de știri ATEM și TASS, Chișinău. Din anul 1997 și până în 2004 și din 2010 până în prezent este director al Departamentului Fotomoldpres TV al Agenţiei Informaţionale de Stat „Moldpres”, secretar general de redacţie al revistei „Moldova”. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Republica Moldova, al Uniunii Jurnaliștilor din Republica Moldova și al Uniunii Artiștilor Fotografi din Republica Moldova; Maestru în Artă al Republicii Moldova (1993); laureat al Confederaţiei Jurnaliștilor din CSI. A fost distins cu Premiul Ministerului Culturii (2013); Premiul „Ştefan Ciobanu” în domeniul conservării patrimoniului cultural şi al muzeografiei pentru albumul „Republica Moldova. Patrimonial”, Ordinul de Onoare pentru întreaga activitate în domeniul artei fotografice; Premiul Naţional al Republicii Moldova pentru întreaga activitate în domeniul artei fotografice (2015). Premiul Ministerului Educaţiei, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova „Gheorghe Cincilei” (2019).

A editat peste 50 de albume și cărţi: „Acasă. Amintiri”; „Acasă. Portretele pământului”; „Ion și Doina. Doina și Ion”; „Chișinău-orașul vechi și nou”; „Buiucani”; „Republica Moldova. Panoramic”; „Teatrul Naţional de Operă și Balet-50 ani”; „Trandafir de la Moldova”; Andrei Vartic. „Snegur”;  Aurelian Dănilă  „Maria Cebotari în amintiri, cronici și imagini”; Aurelian Dănilă. „În dialog cu dirijorul Alexandru Samoilă”; Aurelian Dănilă „Lilia Amarfii – regina operetei”; „Antologia fotografiei basarabene”, etc. De-a lungul carierei sale maestrul a vernisat peste 50 de expoziţii personale în ţară și peste hotare: la Chișinău, Paris, Strasbourg, Nyiregyhaza (Ungaria), Varșovia, București, Iași, Oradea, Kiev, Odesa, în care a prezentat foto-portrete cu creatori de valoare naţională în domeniile teatrului, muzicii, artei plastice și literaturii, precum și locuri pitorești, evenimente de amploare, care au schimbat cursul istoriei Republicii Moldova.

Oamenii din diferite spaţii geografice au descoperit Moldova și prin intermediul fotografiilor lui Mihai Potârniche.

 

CONFESIUNI

„Noi, cu toţii, venim în lumea asta de „Acasă”. Casa părintească a fost și va rămâne mereu acel suport, acel alean și acel izvor nesecat de la care am deprins și am însușit toate rosturle vieţii. Tema casei părintești, a baștinei, pentru mine înseamnă un univers intim, spiritual-psihologic, în care se concentrează și se adună întreg destinul omului și al pământului nostru strămoșesc…

Pentru un artist fotograf este important să iasă din cotidian, fiindcă până la banalitate nu-i decât un pas. El trebuie să observe ceea ce nu observă alţii. Fotografia este oglinda celui care o realizează…

Fotografia este modul meu de viaţă. Prin intermediul ei trăiesc şi gândesc…

Am început să însuşesc o nouă profesie – cea de regizor de carte. Fac concepţia cărţii, găsesc o armonie dintre text şi fotografie, astfel încât cartea-album să fie ca un film. Aşa am realizat circa 50 de albume.

Fotografia fără metaforă nu este o lucrare artistică”

(Mihai Potârniche)

 

APRECIERI:

 „Domnul Potârniche nu cosmetizează natura, nu cosmetizează oamenii, îi înfăţișează așa cum sunt. Dar știe cum să aleagă locurile și împrejurările cele mai elocvente, care vorbesc despre un neam și despre istoria lui prezentă. De aceea sunt copleșit. Oamenii sunt surprinși în scene de mare naturaleţe. Nu pozează, se simt într-o lume, care este a lor și-n care uneori zâmbesc, de multe ori au figură abătută, alteori le simţim lacrima. Dar peste tot stă simbolic această fotografie metaforică: un copac uscat din care dă un lăstar nou și puternic. Mie mi se pare că asta este semnul sub care stă întreaga artă a domnului Potârniche și întregul înţeles al sufletului basarabean. Niciodată copacul nu se usucă de tot, ci dă întotdeauna lăstare noi”.

(Dan Grigorescu, academician, critic de artă (București)

 

„De ochiul lui Mihai Potârniche nu te poţi ascunde, el înlătură masca și coboară în adâncul sufletului pentru a scoate la suprafaţă caractere, stări sufletești, înălţarea și coborârea omului, arderea lui pentru ceea ce numim viaţă…

Banalul cuvânt fotografie cred că nici nu se potriveşte în cazul de faţă, pentru că e vorba de o adevărată artă. Eu aş numi-o fotografie – nuvelă, o nuvelă de o singură pagină!”

(Spiridon Vangheli, scriitor al poporului)

 

„Să fie Mihai Potârniche fotograf? Mă îndoiesc. El e mai degrabă artist plastic (…). Poet (orice fotografie de a sa e un poem). Eseist (fiecare imagine este o metaforă). Compozitor (sunete încremenite par bisericile care plutesc cu turlele răsărind în ceață, ca desprinse de pământ). Istoric (toate monumentele mai importante ale istoriei noastre din ultimii 20-25 de ani au fost surprinse de el, lucrările sale fiind cele mai adecvate file de istorie). Pictor de icoane (cei doi bătrâni emblematici așteptând la geam, chipuri de țărănci și țărani basarabeni încununate cu aure ș.a.). Călător (o dovadă ar fi fotografiile realizate la Butuceni și Suceava, la Soroca și Putna, la Cetatea Albă și Iași). Filozof (fotografia este modul său de viață, afirmă autorul „prin intermediul ei trăiesc și gândesc”). Regizor (impresionează faptul cum știe să facă să-i pozeze munți și arbori, dealuri și păduri). Enciclopedist (teme diverse, toate împreună alcătuind o carte de vizită a acestui pământ și a acestui neam).”

(Nicolae Dabija, poet)

 

„Poet înnăscut, Mihai Potârniche nu a îmblânzit cuvinte, fiind captivat de imagine, de chipuri, de privelişte, de natură… Cine a văzut albumul ACASĂ, dispărut fulgerător din librării, a rămas copleşit de profunzimea semnificaţiilor aşternute pe celuloid, a descoperit chipul autentic al Moldovei, a zărit acea parte nevăzută a esenţelor atât de drastic forfecate de cenzură. ACASĂ nu are nimic comun cu fotografia de duzină, fiecare imagine fiind o pânză pictată cu inima ani îndelungaţi, fiecare chip developând un univers tainic de credinţă pe care, de fapt, se sprijină această suferindă parte de pământ. Codru şi izvor, Nistru şi Prut, limbă şi datină, doină şi colind, Carpaţii şi Marea, Bucovina şi Dunărea, codrii Orheiului şi casa părintească – o ţară în mişcare, imagini prin care se scurge veşnicia noastră la această ultimă frontieră a latinităţii”.

(Alecu Reniță, jurnalist)

 

„Iconarul acesta, care este Mihai Potârniche, povestește nuvelistic realitatea noastră, dar aceste micronuvele surprinse în fiecare din operele-portrete, peisaje, imagini cu subiect, majoritatea din ele constituind veritabile opere de artă realizate prin instantaneul fotografic deja se constituie întro epopee, într-o remarcabilă epopee a spaţiului, a timpului nostru și a oamenilor care s-au perindat în acest spaţiu-timp, iată că depășind deja un prag milenar! Mulţi ani înainte, dragă Mihai Potârniche, și să fii cronicarul mileniului trei relatând ce se va mai întâmpla cu destinul nostru în timp.”

(Ion Hadârcă, poet)

 

Un studiu de Ludmila COTOMAN

ANUL MIHAI EMINESCU

Eminescu în arta plastică

Expoziție de recapitulare

De la Eminescu, pornire…

Pe măsură ce timpul trece, proiecția spre eternitate a fasciculului de lumină care este geniul eminescian se amplifică, ia proporții. Steaua care a răsărit și n-a mai apus acum un secol și mai bine va străluci încă mii și mii de ani peste iubirea și viața, peste aspirația spre înalt și lupta spre mai bine ale multora dintre generațiile mileniilor viitoare.

Pe măsură ce timpul trece, fiecare vers eminescian se transformă în cântec și crez, fiecare hârtie atinsă de pana sa măiastră devine o nestemată, fiecare lucru mângâiat de privirea sa capătă aură de legendă. De o sută și mai bine de ani încoace, de la izvoarele lui Eminescu se adapă filosofi și esteți, istorici și critici literari, poeți și compozitori, pictori și sculptori.

Eminescu, în viziunea artiștilor plastici, trebuie să rămână un tot întreg. Dincolo de imaginea fizică, creată uneori, poate, aprioric despre Eminescu, se întrevede imaginea spiritului eminescian, în care ne reflectăm ca într-o oglindă a realităților sociale. Astfel, Eminescu devine mai actual decât oricând, mai necesar decât oriunde. De aceea, poate, fiecare om de artă trebuie să-și aibă un Eminescu al său. Aici, criteriile de apreciere pot fi dintre cele mai diferite, mai mult decât atât – contradictorii.

Nichita Stănescu mărturisea:

„Pe Eminescu noi poate de aceea îl simțim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastră: noi, fiecare dintre noi, nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfățișare, în câte feluri sunt ca înfățișare cei care înțeleg opera, cei care-i adaugă monada cu propria lor monadă. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat de existență, cel testamentar – nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugerează aproape nimic. Dovada este că nici unul dintre pictorii noștri vestiți, nici unul dintre înzestrații noștri sculptori nu și l-au putut imagina convingător ca ființă.

El nu putea fi nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab, nici brunet, nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă.

Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei în metru antic.”

Și, în acest context, este absolut normal ca marea majoritate a artiștilor plastici să fi ales o altă cale, să fi găsit o altă cheie decât simpla iconografie pentru a reda chipul Marelui Poet. Este absolut firească pornirea lor de la vers, pornire care te poartă prin întreaga operă eminesciană.

Inevitabil, chipul Poetului se plasează undeva între restituire și emblemă hieratică, între simbol și om. A da chip Ideii, Poeziei și Cuvântului înseamnă a depăși imediat perisabilul și fizionomia prea omenește marcată de viață, căutând imaginea Geniului.

Chipul poetului nepereche a fost trecut pe pânză, imortalizat în bronz, sculptat în piatră, cioplit în lemn, țesut în fire de lână și altele de aur și argint de către cei mai iluștri maeștri ai artei plastice universale. Cea mai sugestivă și, poate, cea mai integră imagine a poetului rămâne Arborele Eminescu, linogravură policromă realizată în anul 1966 de către artistul plastic Aurel David.

Vor mai încerca și alții să contureze chipul Marelui Poet. Dar vor încerca, neapărat. Pentru că la Eminescu se vine și se va veni atâta timp cât va mai fi simțire omenească, reverie și cuvânt pentru „omul deplin al culturii românești”, după cum îl definește Constantin Noica.

„Ajungem la Eminescu fiecare în felul său, dar, apropiindu-ne de el, inimile noastre se adaptează aceluiași ritm. Eminescu este expresia sensibilității și a aspirațiilor întregului popor.”

(Gheorghe Vrabie, artist plastic)

Un studiu de Ludmila Cotoman

 EVOCĂRI

REMEMBER ANDREI SÂRBU

(6 decembrie 1950 - 14 aprilie 2000)

„Sunt ani la mijloc”:

75 de ani de la naștere,

25 de ani de la moartea ARTISTULUI...

Atăt de mult al CULORII...

    Fiecare dintre noi are sentimente poetice, şi în aprecierea unei opere de artă pornim de la sentimentul nostru poetic faţă de obiectul sau ideea care l-a generat şi prin analogie, apreciem sau nu emoţia artistică pe care ne-o transmite sau ne-o incită opera de artă. Ce alt sentiment ar fi mai poetic decât baladă „Miorița”…

    Deloc întâmplătoare această analogie… Or, apariția Grupului ZECE vine să completeze acest sentiment poetic…

    Era la începutul anului 1992. Anume atunci zece pictori, aidoma celor zece „meșteri mari”, din nemuritoarea baladă au pornit la Drumul mare… Metaforic vorbind, fiecare dintre ei era un Manole. Toţi veneau din şcoli diferite, formaţii diferite. Încercarea de a uni nişte gânduri, anumite aspiraţii comune, nevoia de comunicare i-a apropiat şi i-a provocat la organizarea primei expoziţii de grup în Sala de Expoziții a Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova […]. 

    ... Andrei Sârbu, un artist inconfundabil, un nonconformist și un inovator pentru pictura din Republica Moldova. Colorist extrem de rafinat, pictor al secolului al XX-lea, Andrei Sârbu este acea personalitate din peisajul cultural basarabean care asigură o legătură temeinică între arta maeştrilor mai vârstnici ai generaţiei interbelice şi experienţele artiştilor contemporani.

    El debutase în 1968 la o expoziție oficială, cu o natură statică configurată clar diferit de cvasitotalitatea celorlalte exponate, care erau etalate cu valențe comune […]. Andrei Sârbu a rămas perseverent la capitolul obiectivare a mesajului. Chiar de la debut a probat constanța devotamentului, a avut spirit creator și încredere față de principiile și posibilitățile artelor plastice ale civilizației contemporane occidentale; în racursiu civic, exprimând atitudini critice față de modul autohton de păstrare și valorificare a patrimoniului cultural național.

    Andrei Sârbu a creat în lucrările sale niște stări, niște lumi pline de splendoare, de vise, de mister, care pot fi numite simfonii picturale. Și toate sunt inundate de o lumină fantastică. În orice tablou al lui găsim o explozie de lumină, nemaivorbind de acel soare orbitor care poate să lumineze dintr-o singură gutuie... Andrei a deschis în artă o ușă pe care până la el nimeni altul n-a îndrăznit s-o deschidă: el ne-a dovedit aievea că arta abstractă e frumoasă, de calitate și de mare importanță pentru evoluția artei în general.

    Andrei Sârbu trăia doar ca să picteze. Asta a fost predestinarea lui, de care era foarte conștient și cred că anume în virtutea faptului dat se încadra extrem de organic în acest mod de viață. Acasă/casa lui era acolo unde putea să picteze oricând ar fi vrut, adică la orice oră de zi și de noapte, de aceea, atelierul însemna pentru dânsul mult mai mult decât pentru alți artiști. Atelierul de creaţie era pentru Andrei un adevărat spaţiu al devenirii!.. Totodată, și pentru alți artiști atelierul lui Andrei Sârbu era altceva decât cel al altor pictori. Andrei Sârbu, pe lângă talentul dăruit de Dumnezeu în pictură, avea și darul de a-i atrage ca un magnet pe cei îndrăgostiți de frumos, pe cei cu suflete frumoase, fiind și foarte cultivat în domeniu… … De fapt, Andrei era ca un fel de apostol al școlii maestrului Grecu și se poate spune că își făcea apostolatul printre artiștii plastici, de altfel, extraordinar de interesant.

    Andrei Sârbu a plecat, subit, în lumea celor drepți. El a trecut, tot atât de dureros de modest și de simplu. De aceea îl vom regăsi mereu în pictura lui, în ceea ce a lăsat, ca om și ca artist, posterității.

    Pentru tot cât înseamnă și pentru tot cât a putut însemna, –  dar mai ales, pentru tot cât ar fi putut însemna ANDREI  SÂRBU   –   vorbește PICTURA SA.

    Andrei Sârbu a cuprins în lucrările sale cele patru anotimpuri, odată cu Viața… Este o ambianță copleșitoare în care trec peste artist, dar mai ales peste artist, anotimpurile: de la iarna rece, plumburie cu albul ei imaculat la o primăvară diafană cu poiana galbenă a păpădiilor, la parfumul florilor de tei și la verdele aproape negru al verii, furat pădurilor din jur… și până la o toamnă cu aroma izbitoare de gutuie, o toamnă galbenă-aurie ca și lumina din gutuie, o toamnă cu ceață, învăluită cu dor și nostalgie… cu tot „amurgul violet”…

    Tulburătoare mi se pare această relaţie secretă stabilită între Pictura lui Andrei Sârbu şi Poezia lui George Bacovia: căci arta amândurora iradiază aceeaşi concentrare gravă, aceeaşi ardere lăuntrică şi poate acelaşi tip de melancolie...

Culoare şi Plumb...

Plumb şi Culoare...

Atât de mult al CULORII…  

Un studiu de Ludmila COTOMAN