IN MEMORIAM SCULPTORUL ION GUŢU
(12 Aprilie 1963 - 26 Martie 1999)
„SCULPTORUL ION GUȚU: UN ICAR AL BASARABIEI”...
(Ion Găină)
Sunt oameni despre care nu poţi vorbi. Sunt oameni despre care nu poţi să nu vorbeşti…
Sunt artişti, a căror operă este marcată de o singură întâmplare, de un singur loc, de un singur nume, uneori chiar de o singură poezie. Întreaga creaţie a artistului plastic Ion Guţu a fost marcată de poezia Limba noastră a poetului Alexei Mateevici.
... Începutul anilor '90. Renaşterea naţională era în plin avânt. Din întâmplare, sau poate nu, în clipa în care a intrat pe uşă Ion Guţu (pe atunci deţineam funcţia de şef al sectorului Creaţie, la Uniunea Artiştilor Plastici, care îşi avea sediu pe strada Alexei Mateevici nr. 103). Tocmai răsfoiam, pagină cu pagină, cărţulia recent apărută: „Alexei Mateevici. Limba noastră ” ( Chişinău, Literatura artistică, 1989). O ediţie inedită, prezentarea grafică aparţinând graficianului Alexandru Macovei, şi apărută în veşmântul ei firesc - grafia latină. Ion Guţu venise cu o veste bună – urma să sculpteze bustul poetului Alexei Mateevici. Timid de felul său, aproape blând cu toată lumea, mi-a spus cu glas abia şoptit: „Nu ştiu cu ce să încep?.. „Cu începutul”, am zis, după care au urmat lecturi în glas tare. Am recitit împreună poezia Limba noastră, de ne-au prins zorii unei zile de toamnă bacoviană. Ne bucurau în mod deosebit literele, care ni se păreau atât de măreţe, atât de frumoase, mult mai caligrafice, nişte semne grafice care pentru noi nu erau doar litere, ci nişte însemne cu mai multe sensuri, cu mai multe alte valenţe.
Apoi, a urmat o altă întâlnire, tot la sediul Uniunii Artiştilor Plastici. De astă data şi cu regizorul Alecu Deleu, care în acea perioadă lucra la documentarul „Binecuvântarea”. Ion Guţu i-a mărturisit regizorului despre căutările sale. Anume aici şi anume atunci a apărut ideea de a-l surprinde cu camera de luat vederi pe sculptorul Ion Guţu în atelierul său de creaţie, modelând în lut chipul poetului Alexei Mateevici. În paralel cu aceste imagini, regizorul filmează botezul unui prunc.
Au coincis căutările, s-au suprapus frământările şi în spaţiu şi în timp.
Anume din această fericită contopire a celor două interferenţe - arta plastică şi cea cinematografică, - a fost plăzmuită o veritabilă cronică a istoriei, un adevărat document al timpului – filmul documentar „Binecuvântarea.”
Pe atunci, poezia Limba noastră era doar imnul Limbii, nu şi al Ţării. Ion Guţu făcea primii paşi, căuta forme, selecta materia, modela lutul zile în şir până să ajungă la chipul poetului Alexei Mateevici. Era totul numai căutare, numai zbucium, numai poezie, numai lacrimă... Şi abia mai apoi am realizat că acea lacrimă avea să însemne purificare, - purificarea firească ce precede înălţarea...
Era cu mult înainte de zbor. Pornise pe drumul lung al pribegiei. Nu l-am mai văzut de atunci niciodată. Într-un târziu am aflat ceva despre dânsul... Trebuie să fi fost mult prea târziu. Târziu în timp şi sus în spaţiu! Îşi luase zborul...
Iar atunci când zborul i-a fost frânt, Ion Guţu s-a transformat el însuşi într-un imn – Imnul căutărilor de sine...
Aşa l-am cunoscut pe Ion Guţu. Timid de felul său, cu ochi trişti, dar visători, cu chip blând, marcat de imaginea fizică a lui Hristos şi cu suflet de poet. Dealtfel, întreaga sa creaţie este o poezie afectuoasă, plină de visare, aşa cum aceste teme nu au mai avut parte niciunde în altă parte să fie reflectate în sculptura românească. El nu acceptă ideea unor despărţiri definitive între genuri şi nici pe aceea a separării fabulosului de real. Pentru el, fantasticul poate fi la fel de real ca şi realul însuşi; o logică riguroasă a artelor plastice desface resorturile misterului şi le aşează sub semnul suveran al lirismului. Pentru că, în peisajul variat al sculpturii noastre actuale, lemne şi metale (sau combinaţii ale lor) atât de personale sunt doar cele ale lui Ion Guţu. Locul lui în arta contemporană, e clar circumscris, şi el înseamnă, mai presus de orice, consecvenţă cu el însuşi, a unui artist care crede fără şovăire în valorile tradiţiei şi în poezia infinită a realităţii.
Cele mai multe lucrări sunt realizate în metal şi exprimă o irepresibilă nostalgie a zborului. Tema înălţării şi plutirii în spaţiu este explicită, fiind materializată plenar în compoziţia sculpturală Legendă despre Icar, - lucrarea sa de sinteză, atât din punct de vedere artistic, cât şi, mai ales, filozofic-conceptual - , dovadă a cunoaşterii şi pătrunderii în esenţa substratului mitologic-folcloric al civilizaţiei popoarelor sud-est-europene. Ideea zborului este nemijlocit legată de fiinţele aerului, pentru care desprinderea de forţele gravitaţionale este o condiţie de viaţă. Dar Ion Guţu nu s-a oprit la găsirea unor echivalenţe pentru realitatea plutirii libere în spaţiu, trăită ca un ideal al purificării. Pentru el, este la fel de importantă aspiraţia către înălţimi, chiar dacă această aspiraţie nu se va împlini niciodată.
Înălţare şi sacrificiu, desprindere de sine şi sfâşiere, iată ceea ce exprimă în esenţă această lucrare.
Parcă, pentru a spori şi mai mult dramatismul creaţiei, dar şi al vieţii sale, Ion Guţu şi-a ales drept loc de înălţare o insulă pe malul mării , - la Constanţa, departe de-acasă, acolo, unde serile sunt solitare cu cei însinguraţi în suflet şi destin, totodată, reamintind că orice visător, orice zburător este un virtual Icar şi că năzuinţa spre lumină este mereu pândită de prăbuşire.
Ion Guţu este el însuşi un visător. Era prea legat de Prezent, de Aici şi Acum. Pentru că, în fond, tot ceea ce se întâmplă – chiar şi în gând – se întâmplă mereu în prezent.
În piatră sau în lemn, în metal sau inox însemnele sculpturale care poartă acest nume surprind din realitatea unei ruine nu materia prăbuşită, învinsă de timp, ci martorul de rezistenţă, al cărui verticalitate reaminteşte de trecutele aspiraţii, de visele cândva turnate în diverse materii şi diferite forme.
Ion Guţu a plecat spre culmile tăcerii, înfiripându-şi aripile de vultur solitar din chiar seva Limbii noastre ( bustul poetului Alexei Mateevici) şi din Zborul lui Icar, acel străvechi mit care îi caracterizează atât de sugestiv sufletul zbuciumat (compoziţia sculpturală Legendă despre Icar).
Aşa a vrut destinul. Artistul nu a avut prea multe de ales. Şi nu i-a rămas decât să fie victima propriei sale ARTE.
PS. Neiertat de tânăr a plecat...
Şi-a luat ZBORUL la cei 36 de ani neîmpliniţi... lăsându-ne cele mai nebănuite valenţe de sculptor şi grafician...
În căutarea propriei identităţi... şi-a trăit în mod dramatic propriul mit, aidoma lui ICAR...
Iar aripile plăzmuite din tuburi (țevi) de inox, acolo, la Constanța, România, s-au dovedit a fi mult mai durabile, transformându-se în aripi din TIMP...
Târziu în Timp și Sus în Spațiu!
Eugen Sterpu
„Omul din fotoliu” (Omagiu sculptorului Ion Guțu), pastel/hârtie, 2000.
… Când totul se scufundă în amurg, iar din obscurul stelelor abia de se mai desluşeşte o rază de lumină, prin tuburile de inox, parcă se mai aud şi acum pescăruşi, fredonând doina de jale a fiului ră-tă-ci-tor, - triste ecouri din dramatica şi sfâşietoarea romanţă:
(Octavian Goga)
Un studiu de LUDMILA COTOMAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu