ANUL MIHAI EMINESCU

Eminescu în arta plastică

Expoziție de recapitulare

De la Eminescu, pornire…

Pe măsură ce timpul trece, proiecția spre eternitate a fasciculului de lumină care este geniul eminescian se amplifică, ia proporții. Steaua care a răsărit și n-a mai apus acum un secol și mai bine va străluci încă mii și mii de ani peste iubirea și viața, peste aspirația spre înalt și lupta spre mai bine ale multora dintre generațiile mileniilor viitoare.

Pe măsură ce timpul trece, fiecare vers eminescian se transformă în cântec și crez, fiecare hârtie atinsă de pana sa măiastră devine o nestemată, fiecare lucru mângâiat de privirea sa capătă aură de legendă. De o sută și mai bine de ani încoace, de la izvoarele lui Eminescu se adapă filosofi și esteți, istorici și critici literari, poeți și compozitori, pictori și sculptori.

Eminescu, în viziunea artiștilor plastici, trebuie să rămână un tot întreg. Dincolo de imaginea fizică, creată uneori, poate, aprioric despre Eminescu, se întrevede imaginea spiritului eminescian, în care ne reflectăm ca într-o oglindă a realităților sociale. Astfel, Eminescu devine mai actual decât oricând, mai necesar decât oriunde. De aceea, poate, fiecare om de artă trebuie să-și aibă un Eminescu al său. Aici, criteriile de apreciere pot fi dintre cele mai diferite, mai mult decât atât – contradictorii.

Nichita Stănescu mărturisea:

„Pe Eminescu noi poate de aceea îl simțim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastră: noi, fiecare dintre noi, nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfățișare, în câte feluri sunt ca înfățișare cei care înțeleg opera, cei care-i adaugă monada cu propria lor monadă. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat de existență, cel testamentar – nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugerează aproape nimic. Dovada este că nici unul dintre pictorii noștri vestiți, nici unul dintre înzestrații noștri sculptori nu și l-au putut imagina convingător ca ființă.

El nu putea fi nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab, nici brunet, nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă.

Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei în metru antic.”

Și, în acest context, este absolut normal ca marea majoritate a artiștilor plastici să fi ales o altă cale, să fi găsit o altă cheie decât simpla iconografie pentru a reda chipul Marelui Poet. Este absolut firească pornirea lor de la vers, pornire care te poartă prin întreaga operă eminesciană.

Inevitabil, chipul Poetului se plasează undeva între restituire și emblemă hieratică, între simbol și om. A da chip Ideii, Poeziei și Cuvântului înseamnă a depăși imediat perisabilul și fizionomia prea omenește marcată de viață, căutând imaginea Geniului.

Chipul poetului nepereche a fost trecut pe pânză, imortalizat în bronz, sculptat în piatră, cioplit în lemn, țesut în fire de lână și altele de aur și argint de către cei mai iluștri maeștri ai artei plastice universale. Cea mai sugestivă și, poate, cea mai integră imagine a poetului rămâne Arborele Eminescu, linogravură policromă realizată în anul 1966 de către artistul plastic Aurel David.

Vor mai încerca și alții să contureze chipul Marelui Poet. Dar vor încerca, neapărat. Pentru că la Eminescu se vine și se va veni atâta timp cât va mai fi simțire omenească, reverie și cuvânt pentru „omul deplin al culturii românești”, după cum îl definește Constantin Noica.

„Ajungem la Eminescu fiecare în felul său, dar, apropiindu-ne de el, inimile noastre se adaptează aceluiași ritm. Eminescu este expresia sensibilității și a aspirațiilor întregului popor.”

(Gheorghe Vrabie, artist plastic)

Un studiu de Ludmila Cotoman