ANUL MIHAI EMINESCU

Eminescu în arta plastică

Expoziție de recapitulare

De la Eminescu, pornire…

Pe măsură ce timpul trece, proiecția spre eternitate a fasciculului de lumină care este geniul eminescian se amplifică, ia proporții. Steaua care a răsărit și n-a mai apus acum un secol și mai bine va străluci încă mii și mii de ani peste iubirea și viața, peste aspirația spre înalt și lupta spre mai bine ale multora dintre generațiile mileniilor viitoare.

Pe măsură ce timpul trece, fiecare vers eminescian se transformă în cântec și crez, fiecare hârtie atinsă de pana sa măiastră devine o nestemată, fiecare lucru mângâiat de privirea sa capătă aură de legendă. De o sută și mai bine de ani încoace, de la izvoarele lui Eminescu se adapă filosofi și esteți, istorici și critici literari, poeți și compozitori, pictori și sculptori.

Eminescu, în viziunea artiștilor plastici, trebuie să rămână un tot întreg. Dincolo de imaginea fizică, creată uneori, poate, aprioric despre Eminescu, se întrevede imaginea spiritului eminescian, în care ne reflectăm ca într-o oglindă a realităților sociale. Astfel, Eminescu devine mai actual decât oricând, mai necesar decât oriunde. De aceea, poate, fiecare om de artă trebuie să-și aibă un Eminescu al său. Aici, criteriile de apreciere pot fi dintre cele mai diferite, mai mult decât atât – contradictorii.

Nichita Stănescu mărturisea:

„Pe Eminescu noi poate de aceea îl simțim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastră: noi, fiecare dintre noi, nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastră sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfățișare, în câte feluri sunt ca înfățișare cei care înțeleg opera, cei care-i adaugă monada cu propria lor monadă. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafăr, chipul lui de pe urmă, cel transfigurat de existență, cel testamentar – nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugerează aproape nimic. Dovada este că nici unul dintre pictorii noștri vestiți, nici unul dintre înzestrații noștri sculptori nu și l-au putut imagina convingător ca ființă.

El nu putea fi nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab, nici brunet, nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă.

Adevărata statuie a lui Eminescu, adevăratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei în metru antic.”

Și, în acest context, este absolut normal ca marea majoritate a artiștilor plastici să fi ales o altă cale, să fi găsit o altă cheie decât simpla iconografie pentru a reda chipul Marelui Poet. Este absolut firească pornirea lor de la vers, pornire care te poartă prin întreaga operă eminesciană.

Inevitabil, chipul Poetului se plasează undeva între restituire și emblemă hieratică, între simbol și om. A da chip Ideii, Poeziei și Cuvântului înseamnă a depăși imediat perisabilul și fizionomia prea omenește marcată de viață, căutând imaginea Geniului.

Chipul poetului nepereche a fost trecut pe pânză, imortalizat în bronz, sculptat în piatră, cioplit în lemn, țesut în fire de lână și altele de aur și argint de către cei mai iluștri maeștri ai artei plastice universale. Cea mai sugestivă și, poate, cea mai integră imagine a poetului rămâne Arborele Eminescu, linogravură policromă realizată în anul 1966 de către artistul plastic Aurel David.

Vor mai încerca și alții să contureze chipul Marelui Poet. Dar vor încerca, neapărat. Pentru că la Eminescu se vine și se va veni atâta timp cât va mai fi simțire omenească, reverie și cuvânt pentru „omul deplin al culturii românești”, după cum îl definește Constantin Noica.

„Ajungem la Eminescu fiecare în felul său, dar, apropiindu-ne de el, inimile noastre se adaptează aceluiași ritm. Eminescu este expresia sensibilității și a aspirațiilor întregului popor.”

(Gheorghe Vrabie, artist plastic)

Un studiu de Ludmila Cotoman

 EVOCĂRI

REMEMBER ANDREI SÂRBU

(6 decembrie 1950 - 14 aprilie 2000)

„Sunt ani la mijloc”:

75 de ani de la naștere,

25 de ani de la moartea ARTISTULUI...

Atăt de mult al CULORII...

    Fiecare dintre noi are sentimente poetice, şi în aprecierea unei opere de artă pornim de la sentimentul nostru poetic faţă de obiectul sau ideea care l-a generat şi prin analogie, apreciem sau nu emoţia artistică pe care ne-o transmite sau ne-o incită opera de artă. Ce alt sentiment ar fi mai poetic decât baladă „Miorița”…

    Deloc întâmplătoare această analogie… Or, apariția Grupului ZECE vine să completeze acest sentiment poetic…

    Era la începutul anului 1992. Anume atunci zece pictori, aidoma celor zece „meșteri mari”, din nemuritoarea baladă au pornit la Drumul mare… Metaforic vorbind, fiecare dintre ei era un Manole. Toţi veneau din şcoli diferite, formaţii diferite. Încercarea de a uni nişte gânduri, anumite aspiraţii comune, nevoia de comunicare i-a apropiat şi i-a provocat la organizarea primei expoziţii de grup în Sala de Expoziții a Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova […]. 

    ... Andrei Sârbu, un artist inconfundabil, un nonconformist și un inovator pentru pictura din Republica Moldova. Colorist extrem de rafinat, pictor al secolului al XX-lea, Andrei Sârbu este acea personalitate din peisajul cultural basarabean care asigură o legătură temeinică între arta maeştrilor mai vârstnici ai generaţiei interbelice şi experienţele artiştilor contemporani.

    El debutase în 1968 la o expoziție oficială, cu o natură statică configurată clar diferit de cvasitotalitatea celorlalte exponate, care erau etalate cu valențe comune […]. Andrei Sârbu a rămas perseverent la capitolul obiectivare a mesajului. Chiar de la debut a probat constanța devotamentului, a avut spirit creator și încredere față de principiile și posibilitățile artelor plastice ale civilizației contemporane occidentale; în racursiu civic, exprimând atitudini critice față de modul autohton de păstrare și valorificare a patrimoniului cultural național.

    Andrei Sârbu a creat în lucrările sale niște stări, niște lumi pline de splendoare, de vise, de mister, care pot fi numite simfonii picturale. Și toate sunt inundate de o lumină fantastică. În orice tablou al lui găsim o explozie de lumină, nemaivorbind de acel soare orbitor care poate să lumineze dintr-o singură gutuie... Andrei a deschis în artă o ușă pe care până la el nimeni altul n-a îndrăznit s-o deschidă: el ne-a dovedit aievea că arta abstractă e frumoasă, de calitate și de mare importanță pentru evoluția artei în general.

    Andrei Sârbu trăia doar ca să picteze. Asta a fost predestinarea lui, de care era foarte conștient și cred că anume în virtutea faptului dat se încadra extrem de organic în acest mod de viață. Acasă/casa lui era acolo unde putea să picteze oricând ar fi vrut, adică la orice oră de zi și de noapte, de aceea, atelierul însemna pentru dânsul mult mai mult decât pentru alți artiști. Atelierul de creaţie era pentru Andrei un adevărat spaţiu al devenirii!.. Totodată, și pentru alți artiști atelierul lui Andrei Sârbu era altceva decât cel al altor pictori. Andrei Sârbu, pe lângă talentul dăruit de Dumnezeu în pictură, avea și darul de a-i atrage ca un magnet pe cei îndrăgostiți de frumos, pe cei cu suflete frumoase, fiind și foarte cultivat în domeniu… … De fapt, Andrei era ca un fel de apostol al școlii maestrului Grecu și se poate spune că își făcea apostolatul printre artiștii plastici, de altfel, extraordinar de interesant.

    Andrei Sârbu a plecat, subit, în lumea celor drepți. El a trecut, tot atât de dureros de modest și de simplu. De aceea îl vom regăsi mereu în pictura lui, în ceea ce a lăsat, ca om și ca artist, posterității.

    Pentru tot cât înseamnă și pentru tot cât a putut însemna, –  dar mai ales, pentru tot cât ar fi putut însemna ANDREI  SÂRBU   –   vorbește PICTURA SA.

    Andrei Sârbu a cuprins în lucrările sale cele patru anotimpuri, odată cu Viața… Este o ambianță copleșitoare în care trec peste artist, dar mai ales peste artist, anotimpurile: de la iarna rece, plumburie cu albul ei imaculat la o primăvară diafană cu poiana galbenă a păpădiilor, la parfumul florilor de tei și la verdele aproape negru al verii, furat pădurilor din jur… și până la o toamnă cu aroma izbitoare de gutuie, o toamnă galbenă-aurie ca și lumina din gutuie, o toamnă cu ceață, învăluită cu dor și nostalgie… cu tot „amurgul violet”…

    Tulburătoare mi se pare această relaţie secretă stabilită între Pictura lui Andrei Sârbu şi Poezia lui George Bacovia: căci arta amândurora iradiază aceeaşi concentrare gravă, aceeaşi ardere lăuntrică şi poate acelaşi tip de melancolie...

Culoare şi Plumb...

Plumb şi Culoare...

Atât de mult al CULORII…  

Un studiu de Ludmila COTOMAN