ȘTEFAN LUCHIAN
ȘTEFAN LUCHIAN sau ZUGRAVUL singular al florilor...
Parcă a spori și mai mult faima acelui Nord al Moldovei – locul de obârșie al atâtor oameni de seamă pe care i-a dat poporul nostru, de la Mihai Eminescu și Ion Creangă, la Octav Băncilă sau la George Enescu și Mihail Sadoveanu – tot acolo a văzut lumina zilei și Ștefan Luchian.
Nu a uitat niciodată priveliștele de la Ștefănești, poate cele mai limpezi și mai minunate din viața lui, fiind străbătute de fiorul primelor luări de contact cu lumea. La toți copiii, dar mai cu seamă pentru ochii simțitori ai viitorului pictor, primele percepții mai conștiente, întâile imagini ale lumii au din prospețimea și minunea lucrurilor neștiute, izbind și uimind cu ineditul lor privirile încă neorientate și nepăsătoare.
Colinele, de-un verde-gălbui, verile, îi păreau și mai unduioase și mai îmbietoare, pogorând parcă dintr-un vis fără sfârșit. Arborii cu frunze dantelate din lunca Prutului aveau ceva fabulos, ca și tufișurile galben-cenușii, prin care săltau cu coada în sus pitulicele. În fața casei, flori de tot soiul se schimbau de-a lungul anotimpurilor, de la liliacul ce vopsea în mov vânturile încă reci ale primăverii la tufănelele cu petale ruginii și crețe, atinse de primii fulgi.
Trandafirii erau agățați de bețe, cu câte un glob auriu, pembe ori albăstrui, ce-și iriza fețele sub razele piezișe ale soarelui.
Îl fermecau câmpurile cu macii roșii și culegând aceste flori de foc le păstra cu cea mai mare grijă. Macii însă se ofileau până acasă și doar unele mai prindeau viața în paharul de cristal. „Dacă aș fi pictor, aș păstra macii pe pânză...”
Uneori, dialoga cu sine însuși ca un filozof sau repeta spusele altora, spre a polemiza cu ei, pentru a-i combate, găsind explicații înțelepte, descriindu-și lucid propria soartă, căutând necontenit adevărul.
Printr-un efort supraomenesc, și-a redat starea în care se afla în iarna grea de la finele anului 1906 – începutul anului 1907. Faimosul autoportret „Un zugrav” nu poate fi tălmăcit decât ca un cutremurător dialog interior, în care pictorul își pune o întrebare și dă totodată răspunsul. Din imaginea aceea, cu colorit sobru, cu nuanțe de cafeniu și castaniu, în care doar fața palidă, gâtul lung, gulerul cămășii și manșeta bat spre alb și brun, se desprind cu precădere chipul pictorului, mai luminat în partea dreaptă, și mâna lui alungită, ținând penelul între degetele subțiri, sensibile ca niște flaute de orgă. Și tocmai acestea, chipul omului și mâna pictorului, încheagă un dialog de o uluitoare semnificație.Cu autoportretul „Un zugrav” Luchian a depășit tot ce se făcuse în portretistica românească, plăzmuind cel mai tragic și cutremurător chip de om și de artist, care reprezintă însă nu numai modelul, ci soarta și creația eroică a atâtor alți artiști din trecutul de împilare și nepăsare, dintre care marile nume: Mihai Eminescu, Ion Andreescu, Ion Mincu sunt cele mai răsunătoare.
Numai un liric cu adevărat iubitor de oameni și o fire duioasă, cum a fost Luchian, putea descoperi atâtea game și nuanțe sufletești și coloristice. Tocmai pentru că „picta cu sufletul” ochii s-au putut învrednici să vadă atâta adevăr și frumusețe, măreție și bunătate.
Când, bolnav, nu a mai putut picta oameni și nici peisaje, i-a rămas, totuși, credincioase florile. Timp de nouă ani, artistul n-a avut alte modele, și florile îi veneau în casă și așteptau răbdătoare clipele când le putea trece pe pânză. Făpturi de contemplare, florilor le este de ajuns din partea unui om singură privirea „și ochi în ochi cu ele, Luchian le-a descoperit un grai și un mister, concentrând în expresia lor tot ce pierduse viața pentru el, și el pentru viață”, observa Tudor Arghezi.
În această ordine de idei, Nicolae Iorga remarca: „...Sunt flori pe care nu le privești din treacăt, ci vrei să le ai lângă tine, bucurându-ți simțirile de însușirile rare ce sunt cuprinse în ele...”
Pentru Luchian aceste flori au fost „Anemonele”. Iubea îndeosebi, aceste flori care poartă în ele tâlcul vieții și al morții, al fericirii și irosirii și pe care i le-a trimis o femeie ce îl îndrăgise.
Pătruns de aceste simboluri și trăindu-le el însuși în felul său, mereu hărțuit de boală și moarte i-a rugat pe apropiați să-i așeze florile într-o oală smălțuită. Când orânduirea florilor în ulcică a fost gata, Luchian a cântat de bucurie. Își dădea seama că izbutise ca niciodată să facă dintr-un mănunchi de flori o adevărată simfonie.
Florile vieții, cele roșii, se înfruntau cu florile morții, cele mov – și, între ele, florile albe păreau adevărate oaze de liniște și pace.
„Anemonele” – observa criticul de artă Dan Hăulică, au aceeași însemnătate ca și Simfonia IX Beethoven, în tendința omului de a dobândi peste suferință fericirea, triumful vieții asupra morții”.
...În acele zile de viață și de moarte amestecate, într-o înnoptare totală venise o umbră cu pelerină. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-o altă lume. Apoi, umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul suferindului și a spus : „Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu”.
Luchian plângea...
Plângea de o emoție fericită...
APRECIERI
Poet minunat al florilor, mai cu seamă a celor care pălesc și încep să-și scuture petalele, Luchian te îndeamnă la reverie, te înfășoară într-o atmosferă dulce de poezie delicată și melancolică… Tablourile cu flori... fac din Luchian un colorist inspirat. Înveșnicite de mâna lui, aceste flori sunt realizate doar din câteva trăsături de penel, dar cu multă precizie, cu cât tulburător lirism ! Prin prospețimea și suculența lor, mai păstrând roua răcoroasă a dimineții, petalele cărnoase ne sugerează mai mult decât o realitate vegetală. Poeme de lumină și culoare, de o rafinată gingășie, într-un fel, ele încetează de a mai fi flori, devenind stări sufletești, sentimente, o mărturie plastică revelatoare, care le învăluie într-o undă de nostalgie, în nu știu ce suflu de spiritualitate. Căci Luchian a știut și a izbutit să imprime motivului starea sa sufletească... fapt pentru care este socotit adesea, nu fără temei, unul dintre cei mai însemnați pictori de flori, nu numai din arta noastră, ci în genere…
Când privești opera lui
Luchian ai perfect aceeași senzație ca înaintea operei lui Grigorescu. Simți că
ești în fața unui artist care nu te minte cu idei împrumutate, cu culori
întâlnite și la alții și mai cu seamă cu subiecte pentru care vezi bine că nu
i-a tresărit o clipă firea. E numai natura în simplicitatea și măreția ei, pe
care o prinde un artist ce o înțelege și mai cu seamă o iubește.
(Marin Mihalache, critic de artă)
A vedea florile lui Luchian fără a ști ce se află în spatele frumuseții lor ar echivala cu gestul de a smulge dinlăuntrul corolei anemonelor graunțele de frig, de noapte, care face ca petalele să arda și mai intens. Despărțirea creației lui Luchian de suferința lui Luchian ne-ar priva de cel mai clar exemplu din pictura noastră că suferința nu dă talent, dar pune un om talentat la o răspântie de unde poate ieși un învins sau un învingător.
(Octavian Paler)
Anemonele au aceeași însemnătate ca și Simfonia IX Beethoven, în tendința omului
de a dobândi peste suferință, fericirea, triumful vieții asupra morții”.
(Dan Hăulică, critic de artă)
Luchian avea toate darurile
marelui artist şi, în primul rând, acel caracter autentic, acea neîmblânzită
vehemenţă a personalităţii după care recunoşti pe maeştri… Profunda capacitate
afectuoasă şi energie, o melancolie îmbinată cu o viguroasă autoritate…, un
sentiment nervos al formei, sunt trăsăturile pe care le sesizăm mai bine în
caracterul şi în talentul său. Într-o limbă totodată sonoră şi suavă, Luchian a
fost un mare revelator al sufletului românesc.
Întocmai ca toţi marii artişti
ai lumii, Luchian este un pictor profund naţional, înzestrat cu o întinsă
ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în faţa
realitaţilor locale este adâncă şi răscolitoare şi focul simţirii trezeşte pe a
noastră, pentru a ne face să pricepem mai bine lumea în care am trăit.
(Tudor
Vianu)
„... am ajuns la Luchian, de
netăgăduit cel mai genial dintre artiștii noștri. Pare a-și căuta drumul de-a
lungul diferitelor genuri, care îl solicită în același timp... Ceea ce dă
unitate expoziției sale... este, pe de o parte, o tratare amplă, o tușă sumară
și sigură, o lovitură de penel plină de vervă, iar pe de alta, un sentiment
foarte personal al naturii, al culorii și al motivului tratat.”
(Leo Bachelin, critic de artă)
De i se va încerca vreodată portretul cu cuvinte, biograful simțirii
acestui artist neasemănat va putea începe să-l scrie cu o închinare pentru
spiritul lui tolerant, pentru sufletul lui primitor ca o casă albă, prieten al
tinereții și al talentelor nerecunoscute de burțile verzi și uscate ale artei.
Luchian este, mai mult decât mulți pictori, omul artei sale. Pentru tablourile
lui el e ceea ce-s fluturii pentru câmpie, ale căror culori se reproduc pe
pânza aripilor albă. Dacă trupu-i muncit de toate sfintele dureri, nu este de
catifea și mătase, ochii lui Luchian, iluminați de-o flacără adâncă,
poartă-ntr-înșii stofa strălucită a tuturor tablourilor lui.
(Tudor Arghezi)
În
configurația proteică a artei românești, Ștefan Luchian deține o poziție
distinctă, inconfundabilă. La ocuparea acestui loc privilegiat au contribuit,
în egală măsură, valoarea remarcabilă a operei, cât și legenda ce s-a creat în
jurul existenței pictorului, imaginile Zugravului, ale Anemonelor și Lăutului,
multiplicate în timp în milioane de exemplare, au conferit operei un larg
caracter popular. Și, totuși, mitul Luchian continuă să-și păstreze intactă
aceeași putere de seducție, iubitorii de frumos, cititorii interesându-se din
ce în ce mai mult de existența și creația lui.
(Valentin Ciucă, critic de artă)
Un studiu de Ludmila COTOMAN
Din colecția Bibliotecii AMTAP
- Ștefan Luchian (n. 1/http://13 februarie 1868, Ștefănești, Botoșani, România – d. 28 iunie 1916, București, România), pictor român.
- Ciucă, Valentin. Pe urmele lui Ștefan Luchian / Valentin Ciucă. –
București : Editura pentru Turism, 1990. – 176 p. : il., fotogr. – ISBN:
973-48-0004-3.
- Gheorghe Tattarescu, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu,
Ioan Andreescu, Ștean Luchin : [album] / ed.: Corina Firuță, Cori Simona Ion ;
trad. lb. engl. : A. C. Grundbock. – București : ALCOR, 200. – 136 p.; il. –
ISBN: 978-973-8160-29-3. – (Colecția de artă).
- Jianu, Ionel. Ștefan Luchian / Ionel Jianu, Petru Comarnescu. –
București : Editura de Stat pentru literatură și artă, 1956. – 313 p. ; 16 foi
reprod. ; 192 il. – (Maeștrii artei romînești).
- Lassaigne, Jacques. Ștefan Luchian / Jacques Lassaigne ; Traducerea,
prefaţa, note, cronologie şi antologie de ilustraţii de Theodor Enescu. –
București : Meridiane, 1994. – 60 p. : 94 il. – ISBN: 973-33-0162-0.
- Peisaje franceze în arta românească modernă : Bucureşti, octombrie 2016
- ianuarie 2017 / Liliana Chiriac, Alina Petrescu ; fot.: Costin Miroi. – Bucureşti : Editura Muzeul Naţional de Artă
al României, 2016. – 127 p. : il. Color. – ISBN: 978-606-8029-55-9.
- Popa, Ioan D., Predescu, Simona. Vindecări miraculoase :
Theodor Aman și Ștefan Luchian : adevăruri neștiute, dezvăluiri despre viața
operelor lor / Ioan D. Popa, Simona Predescu. – București : Ed. Muzeului
Municipiului București, 2017. – 480 p. :
il. – ISBN: 978-606-8717-14-2.
- Ștefan Luchian : Pictură. Pastel. Acuarelă. Desen / Catalog critic de Theodor
Enescu ; pref. de Andrei Pleșu. – București : Institutul Cultural Român, 2007.
– 456 p. ; il. – ISBN: 978-973-577-536-0.
- Ştefan Luchian / text de Mircea Popescu ; red. resp.: Vasile
Florea. – București : Meridiane, 1964. – 16 p. : 62 il.
- Ștefan Luchian / text: Maria Benedict. – Bucharest : Meridians, 1962.
– 32 p. : il.
- Ștefan Luchian – desenator (100 de ani de la dispariția pictorului) : catalog de expoziție Cătălina Macovei ; Bibl. Acad. Române. – București [s. n.], 2016. – 82 p.; il. – ISBN: 978-973-0-21771-1.
- Arghezi, Tudor. Din zilele lui Luchian / Tudor Arghezi // Scrieri.
Proze. Vol. 34. – București, 1985. – P. 215.
- Nemerenco, Valeriu. Stradela Ștefan Luchian / Valeriu Nemerenco //
Buiucani – retrospectivă și perspectivă : (50 de ani de la înființare). –
Chișinău, 2014. – P. 181. ; il.
- Ștefan Luchian (1868-1916) : [pictor român] // Calendar Național 2018. – Chișinău, 2017. – P. 56.
Resurse electronice:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu