🌸 Dragobetele – Tradiții și obiceiuri românești 🌸
Să vină Dragobetele! 💞
Denumirea de Dragobete ar proveni de la cuvintele dacice TRAGO (ţap) şi PEDE (picioare). După creştinarea dacilor Dragobetele a devenit un
simbol al dragostei curate, ataşamentul, cuplului durabil.
Dragobetele este un tânăr – mire împodobit cu o mantie de raze ţesută din
străfulgerarea bucuriei divine. ✨DRAG –
cuvânt dac, ce semnifică „chip frumos”, „chip de lumină”, plăcut spiritual. BETEL – cuvânt dac, ce semnifică „casa
lui Dumnezeu”, „cel ce locuieşte în Dumnezeu”, „Omul lui Dumnezeu”. Dragobetele
se traduce prin „Chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tânărul frumos, ales”.
Semnificaţia expresiei „din Casă spre Acasă exprimă naşterea prin tradiţii,
prin credinţă, spre definire – întoarcere Acasă prin, în Dumnezeu, la
mântuire”.
Dragobetele era „peţitor şi protector al animalelor”, 🐑 „naş cosmic” al
păsărilor de pădure 🕊️, căci toate găseau cu cale să se logodească la sfârşit de
februarie – început de martie când îşi făcea şi el simţită prezenţa.
Dragobetele era personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, şi
lui Cupidon, al romanilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri,
nunta tuturor animalelor, tradiţie care s-a extins treptat în rândul
locuitorilor din sudul şi nordul Dunării.
Conform legendelor, Dragobetele era fiul Babei Dochia, un bărbat frumos şi
iubăreţ care oficia în cer nunta animalelor. Dragobetele este descris ca un
tânăr voinic, frumos şi cumsecade, care inspiră fetelor şi femeilor încredere
şi dragoste curată. În popor se credea că numele Dragobete înseamnă a
iubi, a fi îndrăgostit şi a fi beat de dragoste.
Dragobetele este zeul dragostei şi a bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau
petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul
iubirii în casă şi în suflet. 🏡❤️
De Dragobete se credea că se logodesc păsările cerului. Era şi perioada când toate animalele, sălbatice sau domestice, intră în perioada ritului de primăvară. 🌿Toată natura se pregăteşte să renască. 🌼Ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi şi se împerechează, iar oamenii trebuie să participe la această bucurie a naturii prin iubure. Sărbătoarea simbolică a logodirii păsărilor s-a extins, în mod firesc, deşi tot simbolic, şi la oameni.
În această zi satele răsunau de veselie. 🎶 În popor se spunea că cine sărbătoreşte în această zi este ferit de boli, îndeosebi de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. 🌾 Pentru oamenii mai în vârstă, sărbătoarea Dragobetelui e ziua în care trebuie să aibă grijă de toate orătăniile din curte, precum şi de păsările cerului.
În această zi nu e voie să se sacrifice animalele, ca să nu strice rostul împerecherilor. Oamenii îşi fac curăţenie în case 🧹 fiind convinşi că, că începând cu primăvara aceea, Dragobetele le va aduce bogăţie şi prosperitate. Dacă în această zi ai norocul să auzi pupăza, vei fi harnic tot anul. Dacă ploua, primăvara va veni devreme şi va fi frumoasă. 🌷
„Băieţii şi fetele au deci credinţa nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum, zic ei, ca să fie îndrăgostiţi tot timpul anului. Iar dacă în această zi nu se va întâlni fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un băiat şi viceversa”, scria la 1898 distinsul folclorist şi etnograf român Simion Florea Marian în lucrarea „Sărbătorile la români, Studiu etnografic” (Bucureşti, 1994). 📖
Dacă timpul era frumos, dimineaţa, flăcăii şi fetele mari, îmbrăcaţi de sărbătoare, se adunau în cete şi plecau să caute prin păduri şi prin lunci primele flori de primăvară. Fetele culegeau flori, pe care le puneau la icoane şi le foloseau apoi, pe parcursul anului, la diverse farmece de dragoste. Flăcăii adunau vreascuri şi făceau un foc, unde era voie bună şi glumeau, fireşte, pe seama simpatiilor sau antipatiilor dintre băieţi şi fete.
La prânz, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit în majoritatea localităţilor româneşti zburătorire, atrăgând astfel după sine câte un băiat, şi nu pe unul oarecare, ci pe acel care îi plăcea. Flăcăul ajungând-o îi fura, după obicei, o sărutare în văzul tuturor. De aici celebra zicală: „Dragobetele sărută fetele!”. Sărutul semnifica legământul lor de dragoste şi tinerii se socoteau logodiţi pentru un an de zile. Deseori, aceste logodne erau urmate de logodne adevărate. 💍
Părinţii, aflând despre logodnele din această zi, puteau fi mulţumiţi sau nemulţumiţi, însă declararea publică a iubirii tinerilor era respectată. Dacă era vreme urâtă, fetele se strângeau prin case pe la prietene şi rude, unde veneau şi flăcăii.
Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau
braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel
fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără
ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti şi
jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce
făceau un ospăţ pentru prieteni. 🍽️
Sunt multe datine şi credinţe populare legate de această frumoasă sărbătoare. Se crede că de Dragobete păsările sedentare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările, care nu reuşeau să se împerecheze de Dragobete rămâneau stinghere şi fără pui până la Dragobetele din anul viitor.
Gospodinele în această zi, hrănind păsările domestice, aveau grijă şi de păsările cerului, aruncând pentru ele pe acoperişurile caselor boabe de mei, orz, grâu ori secară. 🌾
De Dragobete nu se
tăiau păsările domestice, nu se vânau şi
nu se blestemau cele sălbatice, aceste restricţii urmăreau să nu se tulbure
împerecherile. Fetele mari şi nevestele tinere de cu seară aduceau în case
rămăşiţe de zăpadă netopită până la Dragobete, numită în popor zăpada
zânelor. Cu o parte din apa topită din această zăpadă ele se spălau în
dimineaţa de Dragobete, pentru a fi frumoase, drăgostoase şi iubite tot anul,
cealaltă parte era folosită pe parcursul întregului an pentru diferite
descântece şi farmece de dragoste.
Fiecare avea grijă ca în această zi să nu fie singur, să fie alături de
perechea dragă, de persoanele iubite. Femeile obişnuiau să atingă pe neobservate
un bărbat necunoscut, pentru a fi drăgostoase tot anul.
În ziua de Dragobete nu se lucrează, fiind pericol de lovituri, de friguri, de defecte de vorbire (să nu ciripească sau să sâsâie ca păsările) ş.a. După o tradiţie întâlnită cu precădere în vestul Munteniei şi în Oltenia, Dragobetele este un duh al pădurii care, într-o anume zi a începutului de primăvară, ia chip de flăcău neasemuit de frumos şi hălăduieşte prin codrii, „după fetele şi femeile ce profanează lucrând ziua-i consacrată”, pentru a le pedepsi.
Renumitul folclorist român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele” (Bucureşti, 1909) scria: „Dragobetele e flăcău iubeţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi....”. De aici şi provine răspândita expresie adresată fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobetele prin pădure!”. 🌲Chiar dacă se credea că mai pedepsea pe cineva din când în când, pentru unele greşeli, oricum se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc tuturor îndrăgostiţilor şi tinerilor. 🍀
În geometria ornamentală a portului
naţional, Dragobetele, surprinde permanenţa creaţiei sufletului românesc, care
sub fascinaţia muzicii populare, devine o entitate cosmică de armonie, de
înţelepciune, de frumos. Portul naţional înnobilat de cântare, transcende
sufletul într-o mireasmă îmbătătoare. Dincolo de alte forme ale tradiţiei,
sărbătoarea Dragobetelui purcede cu îndrăzneală să evoce direct frumuseţe,
prietenie, dragoste. 💕
Dragobetele se reflectă în tânărul surprins, în taina purpurie a purităţii
(jertfă), în sfielnica chemare pentru o lume cu bucuriile şi durerile ei. El
vibrează la aceste bucurii şi dureri pentru că în El este ceva care ne leagă şi
ne unifică cu Neamul şi prin Neam cu Universul. Tânărul prevesteşte primăvara
vieţii, arătând limpede puterea frumuseţii sale. Observându-l doar, auzi un
glas care te cheamă, care te strigă din adâncul fiinţei tale, din străfundurile
Naţiei ancestrale.
Tradiţia poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria
esenţă. Dacă numele Domnului este sinonim Iubirii, iar numele fecioarei Maria
se substituie Frumuseţii absolute, Dragobetele simbolizează Prietenia, ca
model-mireasmă îmbătătoare a sufletului său. Vocaţia Românului-Dragobete este
de a zidi prietenie, de a zidi frumuseţe, de a zidi iubire. Doina cântată de
românul-Dragobete transformă sufletul într-o harpă a paradisului, în lumina
binecuvântată de Mâna Creatorului. Tezaur al sufletului pelasgo-daco-român
Dragobetele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale milenare.
Nobil şi pur, Dragobetele îşi asumă destinul pornind de la iubire şi sfârşind
în iubire.
De aici derivă aplicaţiile cuvântului DRAG
(mândru) şi încântătorul şirag de mărgăritare (apelative) ale dragostei:
Drag, Drăguţ, Dragoş, (Descălecătorul), Drăgălina, Drăguliţă, Dragomir,
Dragomirna, Dragobete. Tradiţia este curajul care imprimă în culori şi în cânt
raţiunea. De tradiţie suntem legaţi prin lumină şi prin lumină de restul lumii.
Dragobetele este mugurul nădejdii de astăzi 🌱 şi floarea (rodul) iubirii de
mâine. 🌹
Dragobetele este sărbătoarea dragostei pentru românii de pretutindeni,
reprezentând cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român.
Ține-te de tradiții …
Iubește românește! ❤️
Un studiu de Ludmila COTOMAN
📖 Din Colecția Bibliotecii de Muzică, Teatru și Arte Plastice 📖
Ghinoiu, Ion. Sărbători și obiceiuri românești / Ion Ghinoiu. – Bucureşti : Editura Elion, 2003. – 414 p. – ISBN : 973-
8362- 07- 5.
„Ca cercetător al culturii populare mi-a plăcut să rătăcesc, să merg și pe
alte cărări decât cele bătătorite de înaintași. Dacă în știință mergi pe calea
bătătorită de alții, nu te rătăcești, dar descoperi ceea ce au descoperit
aceștia înaintea ta. De aceea, și prin acest volum, „Sărbători și obiceiuri
românești”, am dorit să găsesc ieșiri la luminiș. Preocuparea mea constantă a
fost și rămâne de a scrie lucrări accesibile și pentru părinții mei,
țărani din Bărăgan, dar să împace, pe
cât posibil, și exigențele specialiștilor: etnologi, sociologi, istorici,
filosofi. În măsura în care aceste cărți vor contribui cu ceva la descifrarea
miracolului dăinuirii multimilenare a românilor la Carpați și Dunărea de Jos,
îmi voi aprecia utilitatea în lumea de aici, și împăcat, mă voi pregăti de
plecare în lumea de dincolo.”
(Ion Ghinoiu, etnograf, folclorist)
